Nu sunt doctor, nici dictionar, asa ca mi-e greu sa spun exact care e diferenta dintre o boala sau o gripa. As putea cauta asta pe net pentru voi, dar asta ar insemna sa scot un articol de o calitate o idee mai mare decat cea a unui motor de Ferrari fabricat pe un vapor de somalezi chinuiti si nemancati, totul pe intuneric. Hai sa facem un pic de recapitulare a napastelor ce au lovit poporul roman de-a lungul anilor:

Au fost grecii, slavii, romanii, turcii, ungurii (astia inca sunt), rusi, ciuma, lepra, foamete, pureci, paduchi, raie, tuse magareasca, gripa porcina, gripa aviara si acum…gripa studenteasca. Bine, poate am exagerat putin…grecii, slavii si romanii ne-au prins bine, dar la capitoul gripe, se pare ca avem cate o gripa pentru fiecare animal ce poate fi intilnit la o ferma: tuse magareasca, gripa porcina, gripa aviara, boala vacii nebune, boala iepii saltarete, boala caprei nesatule, rabie de la caini, iepurism (atunci cand iti vine sa faci ca iepurele toata ziua) etc.
Si studentul e un animal de ferma: homo lefterus. Este un animal in general bland, traieste in general in turma, desi se mai intalnesc si exceptii. Locuiesc in grupuri ce variaza intre 2-10 membri in acelasi spatiu de 3mp. Este deosebit de activ noaptea, ziua restrangandu-si activitatile la strictul necesar supravietuirii, uneori neglijand chiar si unele aspecte fundamentale in favoarea repausului.

Ce boala ne da studentul? Aparent fiecare inceput de luna octombrie este marcat de o raspandire a virusului studentesc, care se caracterizeaza prin: febra, stranut, apozitati nazale, oboseala, dureri in gat, ochi care lacrimeaza si o permanenta stare de splen. Cum se trateaza? In general se trateaza cu: indiferenta, paracetamol si mila Domnului.

Oricine vede un student este rugat sa il abordeze cu prudenta si sa nu petreaca mult timp in vecinatatea sa, deoarece boala se poate transmite si la oameni, iar studentul poate devenii irascibil sau agresiv daca este deranjat pentru durate medii sau lungi de timp.

Despre perfectiune

Posted: 30/09/2014 in Din viata mea

Ok, hai sa incepem articolul asta cu o mica lectie de istorie. In urma cu cativa ani, nu cred ca era articol pe blogul asta in care sa nu zic in vre-un fel sau altu ca imi caut o iubita, sau in care sa nu glumesc pe seama inutilitatii mele de a aborda fetele, sau in care sa nu zic ca as aprecia daca intr-o buna zi una ar cadea din cer fix in bratele mele. Pentru cei curiosi, orice articol dinainte de 2013 se potriveste descrierii. Tot in perioada aceea ma bateam cu pumnul in piept ca daca imi gasesc o iubita, fac cinste tuturor cunostintelor, tuturor prietenilor si tuturor cititorilor de pe acest blog. Bineinteles ca zgarcitul din mine n-a facut cinste nimanui. Dar nici nu m-am laudat cu ea pe atat de mult pe cat ar fi meritat si nici nu mi-am manifestat bucuria pe cat ar fi trebuit.

Mi-a plasat in urma cu cateva saptamani (ca sa nu zic luni) un apropo subtil ca s-ar bucura daca as scrie si despre ea pe blog, nu doar despre nimicurile pe seama carora aberez in general. Si asa am ramas putin perplex, avand in cap o singura intrebare: „Cum fac asta?”. Sigur, inainte sa o cunosc, in zilele in care puteam scrie pe o foaie de hartie cu liniuta cum as vrea sa fie fata perfecta, parea foarte simplu de descris pe blog „Hei lume, am o iubita care e super, e frumoasa, imi place mult de ea” dar acum ca o am cu adevarat pe ea, n-am aproape nicio idee cum sa scriu. Adica sa ma apuc sa insir aici toate lucrurile care o fac sa fie extraordinara in ochii mei ar fi o nedreptate, pentru ca niciodata nu le-as putea include pe toate. Si cel mai important: cum pot doar in cuvinte sa explic lumii ce fata minunata este? Intr-un fel as vrea toata lumea sa o cunoasca si sa se convinga cu ochii lor ce minunata e, dar pe de alta parte nu vreau sa fac asta pentru ca vreau sa o pastrez doar pentru mine.

De ce? Pentru ca e cel mai minunat sentiment sa ma uit in ochii ei adanci si frumosi si sa simti cum de acolo radiaza un sentiment de iubire amestecat cu o inocenta pura. Zambetul ei e ceea ce ma face si pe mine sa zambesc si este adesea privelistea care imi insenineaza ziua. Cand zambeste radiaza fericire peste tot in jurul ei. Are firea la fel de schimbatoare ca marea: acum e calma si linistita, in secunda urmatoare e o manifestare de energie si forta subita care te arunca pe spate; dar e perfect asa. E calma si ma sustine atunci cand am nevoie de incurajare sau cand sunt framantat de ganduri si e ca o doza de adrenalina plina de idei nebunesti atunci cand am impresia ca viata a devenit prea sedentara. Reuseste sa ma faca sa rad cand ma astept mai putin si in acelasi timp stie sa ma linisteasca si sa ma calmeze atunci cand am nevoie. Ma ajuta, ma tine in priza si ma provoaca in fiecare zi sa incerc sa fiu mai bun, sa pot sa fiu alaturi de ea atunci cand are nevoie de mine.

Dar oare reusesc toate cuvintele astea sa ii recreeze imaginea? Sunt sigur ca nu, sunt prea putine si ineficiente. Stiu doar ca ea e Arina…si o iubesc

E toamna, iar asta inseamna pentru foarte multa lume, ca insfarsit apare acel nou sezon pe care l-ai asteptat cateva luni. Eu nu pot spune ca intru in acea categorie. Nu stiu de ce, dar niciodata nu am fost un mare fan al serialelor. Cred ca pur si simplu nu aveam destula rabdare pentru ele, ceea ce e putin ironic pentru un ardelean, nu? Cand eram mic, mic, era de inteles: nu aveam internet, trebuia sa ma multumesc cu ce era la televizor, iar daca ratam un episod, ala eram. Plus ca eram cam mic ca sa urmaresc cu interes ceva ce avea mai mult de doua episoade.

Cand am mai crescut am mai avut niste tentative jalnice. Primul serial de care m-am apucat si pe care bineinteles nu am avut timp sa il urmaresc mai mult de sezonul 1 (sau poate inceputul sezonului 2) a fost CSI:NY, Eram mic, n-aveam timp, daca am lasat o pauza de doua zile intre episoade, eram gata. Asa ca timp de cativa ani am fost foarte fericit doar cu filme.

Apoi prin 2009-2010 m-am apucat de un serial care chiar m-a captivat: The MentalistAm fost in vrie o perioada. M-am uitat la tot sezonul 1 in cateva zile (ceea ce pentru vremea aceea cand eram 12 ore pe zi plecat de acasa, plus temele aferente noii mele viete de liceu mi se parea enorm de rapid). Noaptea ma uitam la episoade si a doua zi le discutam la liceu cu inca un coleg sau doi, atragand asupra noastra blestemele celor care nu apucasera sa le vada. Dar la un moment dat, inevitabilul s-a produs, sezonul 2 (sau poate 3?) s-a terminat, iar cand urmatorul sezon a reaparut cateva luni mai tarziu, mie deja imi pierise interesul. Asa ca l-am tras pe linie moarta.

Multi ani m-am ferit sa ma mai apuc de vre-un serial tocmai de teama gandului ca ma voi opri la pauza dintre sezoane. Totusi, dupa bac, de plictiseala, m-am apucat de The Walking DeadToate bune si frumoase, pana cand mi-au reinceput mie drumurile prin tara. Asta s-a intamplat pe undeva intre episoadele 2 si 3 din sezonul 3. Am crezut ca o sa ma reapuc, ca voi recupera…inca ma amagesc cu gandul asta.

A venit viata la facultate, unde am avut timp liber cacalau, doar ca am decis sa imi petrec timpul liber ori cu filme, ori stand pe Skype sau Whatsapp cu cei dragi. Cu toate astea, dupa vacanta de Craciun, in cele 2-3 saptamani de cand am revenit pe insula pana la sfarsitul lui febroarie, m-am uitat pe banda rulanta la cca. 4 sezoane din Hawaii 5.0. Stiu sigur ca nu am terminat sezonul 4, ramasesem cu vreo 4-5 episoade in urma. Si inca tot in urma sunt. Acum deja mi-e prea greu (in capul meu) sa ma reapuc. Am impresia ca nu o sa mai stiu nici personajele, nici ce s-a mai intamplat pana atunci. Asa ca de atunci sunt „liber de contract” cand vine vorba de seriale.

Acum ca vine toamna, sunt vreo doua titluri care urmeaza sa apara si care ma atrag, insa nu am nicio idee cum voi sta cu timpul sau rabdarea. S-ar putea sa nu am rabdarea sa astept fiecare episod si atunci sa mi se rupa filmul inainte sa fii fost prins ca lumea macar. Oricum, aceste doua titluri sunt: Gotham si The Flash.

Gotham prezinta viata in orasul cu acelasi nume, orasul lui Batman, inainte de aparitia acestuia. Sau mai bine zis, in timpul forarii acestuia. Povestea fiind concentrata pe cariera lui Jim Gordon si cum cariera acestuia afecteaza si viata tanarului Bruce Wayne.

Iar The Flash cred ca titlul vorbeste de la sine. Acuma oferte sunt, timp si chef sa fie! Si totusi voi ce seriale urmariti/asteptati? Ce seriale v-au „marcat” existenta?

Vesnic tanar

Posted: 14/09/2014 in Din viata mea

De cateva zile ma chinui sa ma conving sa mai scriu un articol. Nu neaparat pentru ca s-a intamplat ceva incredibil in viata mea, in aceasta privinta am ajuns sa cred ca fie nu se mai intampla nimic deosebit in viata mea, fie fiecare zi e atat de perfecta inca nu am de ce sa ma plang si nici nu se poate mai bine de atat. Aleg sa cred a doua varianta. Am vrut sa scriu astazi pentru ca in foarte scurt timp, o sa schimb prefixul si vreau sa mai am inca un articol scris cat timp varsta mea incepe cu un „1”. In fond, am inceput sa scriu pe blog pe la 12 ani, aproape 13. Si am continuat sa aberez pe blogul ala an dupa an pana am ajuns la articolul acesta. Nu, n-am sa ma opresc aici, o sa continui sa aberez pe teme mai mult sau mai putin interesante pentru oameni mai mult sau mai putin interesati. Pe mine ma distreaza ce fac si ma relaxeaza.

Ideea e ca nu ma simt pregatit sa fac 20 de ani. Nu mi-e frica de chestii precum „maturizare”, „responsabilitati” sau alte „SF-uri” de genul acesta. In fond, o sa fac la fel tot ceea ce fac si de maine incepand cum am facut si pana azi. Ceea ce ma nemultumeste pe mine este ideea ca acum v-a trebui sa ma prezint lumii cu o varsta care nu ma reprezinta. Nu stiu de ce, creierul meu a ramas blocat la 17 ani. Cred ca intr-un fel ala a fost anul carem-a format cel mai mult, sau care mie mi-a placut cel mai mult, sau poate pur si simplu a fost un an in care m-am simtit mai bine in pielea mea decat pana atunci. Iar toti anii care au urmat de atunci (o spun de parca sunt multi) n-au facut decat sa continue nota aceea grozava impusa de el si sa devina chiar mai buni.

Probabil ca daca n-as fi avut permisul de conducere in buzunar ca sa imi aminteasca ca am cel putin 18 ani, eu m-as fi prezentat tuturor ca fiind minor. Regret ca nu mai am 17 ani? In niciun caz! Tot ceea ce regret e ca nu ma mai pot lauda ca am 17 fara ca cei din jur sa creada ca imi bat voit joc de ei cu ceea ce zic.

Ma rog, in caz ca nu v-ati prins, tot articolul asta e o incercare ieftina de a cersii niste urari de „La multi ani” de la voi si pentru ca nu sunt sigur ca va functiona, pentru ca (asa cum am zis de nenumarate ori) e blogul meu, implicit eu sunt seful, o sa imi urez singur „La multi ani!” si nu pot decat sa sper ca si urmatorii 10 ani sa fie la fel de plini de realizari si momente frumoase cum au fost ultimii 10.

De ce îmi plac stirile

Posted: 23/08/2014 in Uncategorized

In ultima vreme, am tot auzit zicându-se in jurul meu ca la stiri nu auzim si nu vedem nimic altceva decât chestii rele: omoruri, jafuri, violuri, accidente, morti si bătăi. Am stat putin sa meditez la asta si am ajuns la concluzia ca ma bucura situatia. Sa vezi numai crime si accidente la TV este un semn bun in opinia mea. Si aici sunt de părere ca nu companiile de televiziune sunt cele care greșesc ca difuzează astfel de stiri, ci telespectatorii sunt cei vinovati pentru felul in care le interpretează.
Cândva, acum câteva sute de ani, cand presa scrisa lua amploare si stirile începeau sa circule in sat/oras/regat cei care trebuiau sa scrie stirile căutau surse de inspirație (la fel ca in ziua de azi) si cele mai la îndemână stiri erau lucrurile iesite din comun, cele care se intamplau împotriva legilor naturii sau a comunitatii (sau a ambelor, in unele cazuri). Acestea erau: crime, violuri, scandaluri, betii, incendii sau accidente. Acestea erau anuntate tocmai pentru ca restul lumii sa stie de ele, sa condamne faptele unora si sa isi vada de viata. Îmi place sa mă gândesc la primele ziare ca la un fel de executie publica in scris, fără o varsare de sânge reala. Astfel, trăind într-o lume in care presa anunta doar evenimentele rupte din normal, mi se pare normal ca tot ceea ce se auzea sa fi fost crime si violuri, iar societatea asimila informatia si isi continua existenta „civilizată”.
Îmi place sa cred ca timpurile nu s-au schimbat. Îmi place sa cred ca la stiri încă sunt raportate doar cazurile extreme, care nu se potrivesc cu stilul societatii. Astfel cat timp nu apare la stiri ca „Popescu l-a ajutat pe Ionescu sa mute o valiza” înseamnă ca asa ceva in a e normal in simtul nostru civic. Cat timp Tanti Tanta nu ajunge la stiri pt ca a primit la ea in casa peste noapte un turist obosit, înseamnă ca si astfel de acte de bunătate încă ne sunt caracteristice si „normale”.
Poate ca exagerez putin cu exemplele, însă ideea e aceeasi: Cat timp vad la stiri doar lucruri pe care si eu le găsesc deranjante, înseamnă ca restul societății functioneaza normal si ca si ea condamnă astfel de gesturi.
Nu zic ca rezultatele deosebite obtinute într-un domeniu sa nu fie anunțate, sau ca nicio realizare pozitiva sa nu apara in stiri, încerc doar sa clarific putin ce e cu abundenta asta de stiri negative si sa arat ca asta nu înseamnă ca lumea se duce de râpă, ci din contra, înseamnă ca lumea nu si-a schimbat valorile morale.