Arhivă pentru Iulie, 2011

Salutari din trecut! Nu stiu sigur ce zi sau ora sau an este in acest moment cand citesti asta, dar la mine este 28 Iulie 2011 ora 00:56.  Ma aflu in inima Maramuresului, la bunici, intins in pat si fara somn, acoperit de un cearceaf pentru ca mama sa nu fie deranjata de lumina ecranului telefonului meu. Interesant este ca nu tastez asta direct pe blog ca de obicei; nu tastez pe telefon pe blog prin intermediul aplicatiei WordPress for Android, pentru ca am o singura liniuta la semnal, si acela doar GPRS si si acea liniuta apare si dispare. Drept urmare imi scriu povestea intr-un fel de sticky note si intentionez sa o postez pe blog atunci cand o sa am acces la internet. Nu sunt inca foarte sigur cum o sa ajunga aceste randuri pe net, insa promit sa ajunga nealterate si cu aceleasi greseli pe care le fac chiar in acest moment.. Partea frumoasa este ca pot face ceva ce mi-am dorit de mult timp: adesea compuneam inainte de culcare intregi articole pentru blog, iar dimineata articolele mi se pareau foarte stupide  si imi parea foarte rau ca nu le postasem atunci cand am avut ocazia. Acum promit in mod solemn sa postez si sa nu intervin asupra articolului chiar daca probabil vorbeste doar oboseala din mine probabil. In seara asta (a se citi 27.07.11) m-am apucat sa citesc „Piatra sculptata” primul volum din trilogia „Cartea timpului”. Asa ca o prima impresie mi se pare ca autorul, un francez al carui talent e tras in jos de nationalitatea sa pe care eu o consider prin definitie incarcata de snobism, a uitat de incipit. Desi mi-am  dorit sa dau peste o cafte care sa intre in paine de la inceput, mi se pare usor anormal faptul ca la pagina 20, protagonistul care am ghicit dintr-o descriere vaga ca are 14 ani sa fii calatorit in timp si deja sa fie pe frontul bataliei de la Verdun. Si acum, scriind la viteza redusa din caza ca nu pot tine telefonul in modul landscape pot observa „coincidenta”: autor francez – batalia de la Verdun. Eu stiu ca aceasta a fost una din cele mai semnificative batalii ale Primului Razboi Mondial, dar tot stau si ma intreb daca nu cumva e o metoda subtila a autorului de a ne amintii de maretia natiei sale mancatoare de branza cu mucegai pe frontul de lupta?  In fine, inafara acestui aspect, al incipitului, si a faptului ca actiunea mi se pare ca in unele locuri nu e destul de bine cusuta, ii dau puncte in plus si ii scad din snobism pentru ca a vorbit destul de detaliat despre Egipt si pentru faptul ca, se pare (n-am citit inca decat jumatate de carte) ca o buna parte din actiune se petrece in castelul lui Vlad Tepes si a dat date corecte despre el si legenda lui Dracula. Deci ma bucur ca stie folosii Wikipedia.  Apropo de Wikipedia, voi cum va simtiti cand se vorbeste intr-o carte de lucruri adevarate. Adica cum va simtiti cand aflati ca personajul principal joaca Counter Strike sau ca bea Coca-Cola? In momentelea astea, daca e o carte care imi place si in care ma regasesc cu personajul, ma astept sa imi rasara in mijlocul camerei un gnom, sau ca atunci cand las cartea din mana sa ma trezesc pe Marea Nordului pe un vas de vikingi. Dsca nu imi place cartea, atunci de regula capat o antipatie pe lucrul folosit de personaj. Din fericire Ion a lui Liviu Rebreanu nu era bautor de Cola, deci eu pot sa beau in continuare. Dar repet: voi cum va simtiti cand dati peste ceva familiar in romane?

Anunțuri

Zile

Posted: 26/07/2011 in Din viata mea

Every summer day is like Saturday. Nu stiu daca ceva mare invatat a zis asta vreodata sau am copt-o eu acum, insa cam asta e adevarul. Pentru elevi, studenti si someri, fiecare zi de vara e ca o zi de sambata. Pentru mine insfarsit a inceput vara si m-am pus in miscare. Acum o saptamana si un pic veneam cu autostopul de la Bucuresti la Turda. Vineri, dupa o saptamana dr stat la Turda si zeci de filme descarcate, am pornit impreuna cu tata cu masina inapoi spre Bucuresti. Acolo  am stat sambata si duminica, zile care nu au semanat depoc cu ceea ce ma obisnuisem.
A trebuit sa inlocuim acoperisul de la o terasa, iar tata si baiatul pe care l-am adus cu noi nu faceau fata singuri la munca. Mai era nevoie de cineva care sa stea jos, sa le trimita materialul si sculele sus pe casa, sa mai „ciopleasca” unele  bucati de tabla si fier, in fine cred ca ati inteles la ce persoana ma refer. Nu pot sa spun ca mi-a displacut, insa majoritatea timpului a trebuit sa sui si sa cobor de pe casa un flex pe care l-am botezat „Jitzalu” tocmai din cauza dimensiunii si, mai ales, a greutatii sale. Faptul ca de cateva ori am putut sa il si folosesc a compensat cu efortul. Pana la urma normal ca nu am terminat munca in ziua de sambata, asa ca duminica dimineata ne-am cerut voie de la Dumnezeu sa devenim atei si am continuat sa taiem cu flexu, sa sudam, sa dam cu ciocanu etc.  Si intr-un final am terminat! Dupa ore intregi de munca  continua, luni dimineata la ora 1. Cand noul acoperis a fost sus, am luat o sticla de bere si ne-am rebotezat crestini. Dupa botez, am impachetat rapid si am pornit inapoi spre Turda. Pe la 7 jumatate am ajuns acasa. Eu mare smecher ce ma cred am stat treaz tot drumul, dqr odata ajuns acasa am luat patul in primire si pana la ora 2 nimeni inafara de o foame crqncenanuva fost in stare sa ma trezeasca. Dupa aceea am luat calculatorul in primire si am inceput sa butonez. Iar in dimineata asta, dupa lupte seculare ce au durat 30 de minute, am reusit sa ma trezesc, sa imi pun laptopul in ghiozdan si sa plec. De data asta pana la Baia Mare si nu sunt cu tata cu masina. Nici cu trenul nu sunt pentru ca fundul meu nu mai suporta scaunul garniturilor CFR, iar pentru ca e si mama cu mine nu pot face autostopul asa cama aflu intr-un autocar. Nu e la fel  de incitant si de placut ca si cu masina mica, dar macar are roti cu cauciuc pe ele, merge pe asfalt si are un motor termic.
Ma asteapta deci cateva zile de liniste si pace caci pe la bunici nu am net si nici semnal la telefon nu prea este, deci  s-a zis cu updatatul statusului pe Facebook pentru cateva zile. Macar asa poate o sa am timp sa mai rontai o carte, dar nu as baga prea adanc mana-n foc.
Oricum sunt foarte curios daca si cat o sa pot rezista fara net. In trecut puteam sa renunt lejer ca stiam ca netul e doar acasa, dar de cand cu internetul pe telefon (ca acum de exemplu) m-am obisnuit sa stiu in permanenta ce mai face lumea si sa anunt planeta ce mai fac eu. Si cred ca mi-am indeplinit misiunea asa ca nu vad de ce as mai lungii posul asta, ca numai imi tocesc ecranul.

Da, asta e noul mod de a calatorii! Vrei sa ajungi undeva, fuck the train, de avion nu spun nimic, nu am fost, sunt sigur ca e bun, tac din gura. Insa fata de tren, autostopul e net superior. Astazi am vrut sa plec la Turda, si cum nu am vrut sa dau 70-80 de lei pe biletul de tren ca sa stau 9 ore cu fundul pe scaunul ala, am ales sa fac autostopul.
M-am dus cu metroul pana la Pacii, am mai mers pe jos pana la o reprezentanta BMW, de unde puteam vedea intrarea pe autostrada, si mi-am intis hartiunta cu ruta „RM VALCEA-SIBIU-SEBES-TURDA”  am stat cam 10 minute dupa care a oprit un om cu o duba, care mi-a zis pana unde merg, ca el merge pana la Cluj. Dar urmatoarea lui intrebare a fost:
„Cat platesti?”
„20-25”
„Nu merge, nu te duc asa!”
„Dar cu cat ar merge?”
„Pai cu 40-45 ca sunt care dau 15 lei de la Pitesti la Rm. Valcea”
„Pai atunci ma duceti pana la Valcea?”
„Dai 25 lei pana acolo?”
Si m-am enervat si am zis:
„Sti ce domnle, asa mai bine ma lasi aici, astept pe altcineva si tu iti iei pe cineva care plateste”

Si m-a lasat si m-am intors la locul meu, unde in 3 minute a oprit o masina cu „talibani” (a se citi „tigani”) Unu mai tanar la volan, si un gras cu mustata in dreapta. In masina mai era un autostopist care mergea pana la Pitesti, toate bune si frumoase, dar ala le-a dat pe ruta aiia 15 lei, ceea ce m-a pus pe mine intr-o pozitie delicata, avand in vedere ca mergeam pana la Rm.Valcea. Ajuns acolo, le-am dat 20 de lei si i-au luat fara sa se uite la ei. De acolo am mai stat cu afisul 5 minute si a oprit un tanar (ungur) de 22 de ani cu un IVECO Eurocargo de 7,5 tone ce venea cu frigidere Beko de la Targoviste. El m-a luat si m-a dus pana la intrarea pe A3. Am facut un popas la Saliste, la un ARAL unde tin minte ca m-am oprit de cateva ori si cu tata (anu trecut mi-am luat o Cola si o inghetata BEST de acolo). Acolo am stat 45 de minute dupa care am venit intins pana la Turda. Am mai dat 20 de lei, si dupa am venit acasa. It’s good to be back. Acum trebuie sa vad cam care o sa imi fie programul pe urmatoarele zile. S-ar putea sa aiba si tata ceva drumuri prin tara. O sa fie frumos 🙂

I like it

Posted: 12/07/2011 in Din viata mea

Din nou ma gasesc fara ocupatie, si din nou ma gasesc la o oarecare distanta de casa. Noroc cu internetu de pe telefon si aplicatia WordPress de pe Android Market. Ce pot sa spun, am azi ceva treaba pe la ora 5, pe la Petrache Poenaru, dar cum acum e ora 15:15 (se pare ca sunt iubit) mai e mult pana atunci.
Oricum la ora 1 a trebuit sa fiu la facultatea de chimie de la Polizu, iar la 1 si un sfert, deja imi luasem diploma de participare la concursul la care participasem (ce ridicol suna) si nu prea mai aveam ce face. Cum pe acolo am dat de diriga mea, de dragul barfei am mers in aceeasi directie cu ea. Defapt ea mi-a sugerat ca daca am chef de o plimbare in ciuda temperaturii de prajit fripturi la  soare, o pot lua cu metroul pana la P-ta Victoriei si de acolo pe jos in spre unirii. Asa am si facut, doar ca din moment ce mie mi s-a acrit de piata Unirii, am luat-o intr-o directie ce parea mai aglomerata, adica am pornito pe drumul care lasa guvernul in spate.
Nu stiu cum se cheama soseaua pe care am mers, sau cladirilepe langa  care am trecut, insa va pot spune ca am trecut pe langa niste cafenele si magazine care pareau mult mai scumpe decat banii pe care as fi fost eu dispus sa ii cheltui. Inca mergeam incotro vedeam cu ochii, fara sa imi pese unde sunt, sau unde vreau sa ajung. In cele din urma, politica asta „mergi incotro vezi cu ochii” nu s-a  dovedit eficienta pentru mine, caci m-am trezit ca am ajuns inapoi la Gara de Nord, acolo unde ma lasase 105u, la 1 fara 20. Dar macar acum aveam o idee incotro sa o iau. Am luat 105ul si am mers pana la Casa Scanteii, iar de acolo am intrat in Herastrau. Inca sunt in Herastrau, singur cuc, pe o banca la umbra, cu o sticla  de apa goala langa mine (nu nud, doar goala) si stau si butonez acest post de pe telefon.
In mod trist, realizez ca imi place intr-o oarecare masura; adica imi place sa ma plimb de capu meu prin Bucuresti fara sa am habar unde sunt sau unde ma duc, dar imi place sa stau asa singur cuc. Nu ma intelegeti gresit, mi-ar placea foarte mult sa am acuma pe banca putina companie (de preferat feminina) dar vad ca rezist foarte bine si in lipsa ei. O fii de bine, o fi de rau… nu stiu.

Da, au fost 2 sau chiar 3 zile cu temperaturi „mult prea mari”, sau cum imi place mie sa le zic: „ridicate, deranjante, dar bine ca sunt zile de vacanta”.
Ce am facut in astea doua zile? Pai au fost zilele de 10 si 11 Iulie deci, nu puteam sa fac decat un singur lucru in fiecare zi.

Duminica 10 iulie, am fost la concertul Jon Bon Jovi si nu sunt destule cuvinte ce sunt sinonime cu „fabulos” ca sa descriu cum a fost. Am ajuns acolo pe la 4 si un sfert, si dupa ce mi-am dat seama pe unde se intra, am intrat si primul lucru a fost sa imi iau ceva de baut: un pahar de Cola, normal, dupa care mi-am luat „pernuta” de la Vodafone, am cautat un loc bunicel, foarte aproape de gardul ce delimita The Normal Circle (unde eram eu) de zona Gold. Asa ca am luat pernuta si m-am asezat in fund cu capu-n soare. Dar dupa putin timp setea m-a facut sa imi parasesc locul pentru a-mi cumpara inca un pahar de suc (de data asta Sprite) si pe cand m-am intors, normal ca locul meu era full. Asa ca am prins un nou loc la cativa metri distanta de gard. Mi-am asezat pernuta din nou si am batut-o in cuie in pavajul parcarii. Nimeni nu mai avea sa ma muta de acolo. Si asa a si fost. Si a fost chiar amuzant, deoarece peste tot in jurul meu erau numai albanezi (si vreo 2 unguri), iar albanezul din stanga mea isi facuse o mica afacere facand coifuri de zidar la oameni din file din „Gazeta Sporturilor”. Totul a fost OK si foarte incins, pana pe la ora 6, cand au aparut niste indivizi (cica din Brasov) care au facut un ritual pe care ei il numeau „cantat”. Sincer nici cei insarcinati cu sonorizarea n-au fost prea interesati de ei asa ca nu am auzit mare lucru…dar sunt 100% sigur ca n-am pierdut nimic. Desi mi se pare putin cam … trist ca de acum acele doua trupe vor putea spune „Am cantat in deschiderea lui Bon Jovi”.
Oricum cand ei au inceput sa cante, lumea a inceput sa se apropie de scena si, implicit, de locul unde eram eu. Si dupa ce o individa era sa ma calce pe cap, neobservandu-mi persoana stand in parcare la soare ca un cacat in mijlocul bulevardului.  In acel moment am decis sa ma ridic in picioare si sa imi bat cuie in talpa. Si exact asta am facut. Timp de doua ore am stat in picioare facand umbra pamantului. Apoi la 8 si cateva minute… pamantul a inceput sa vibreze, difuzoarele au prins viata, ecranele au inceput sa straluceasca, si trupa si-a facut aparitia pe scena. Pot spune ca „the rest is history”. Eu personal nu mai stiu foarte multe decat ca semnalul la telefon a murit complet, iar eu nu-mi amintesc decat ca eu, si toti ceilalti aflati acolo, saream, eram cu mainile pe sus si cantam. Pentru prima data, nimeni nu s-a plans cata lipsa de voce am…poate toti naveam voce, dar n-a mai contat.

Un lucru bun de notat, inainte de concert m-am uitat putin pe YouTube la cateva concerte si am avut impresia ca vocea lui Bon Jovi era cam obosita/sau poate era afectata de sonorizare. Aseara daca mi-as fi amintit de ce gandeam, mi-as fii inghitit cuvintele. a fost de 1000000000……00000 de ori mai bine chiar si decat versiunea de studio a piesei. Sincer, au fost momente cand imi parea rau de cei de la peluza sau loja VIP. Sigur la VIP nu a fost atata lume, a fost o priveliste mai frumoasa…dar sincer, in acele momente nu vroiam sa ma aflu decat pe locul meu de la Normal Cercle, inconjurat de Albanezi, de unde, ridicat pe varfuri, puteam sa-i vad pe scena…ii aveam in bataia pustii. Si la orice ma asteptam dar nu ma asteptam sa cante 3 ore non-stop; iar momentul cu steagul….a fost istorie pura.

Am ajuns acasa cumva, iar azi de dimineata am plecat pentru ca trebuia sa merg cu cativa colegi la Water Park in Otopeni. Azi nu prea a fost ziua mea buna. Pentru ca paream cel mai inteligent, am fost trimis dupa bilete, iar la intoarcere o colega imi facea semn sa ma grabesc. Crezand ca pleaca masina, am decis sa sar peste garduletul micut…insa faptul ca am stat in picioare 5 ore la concert si ghiozdanul, m-au faultat. M-am impiedicat de gard, iar in cadere, am reusit sa rup o imitatie de boschet vestejit, umplandu-mi mana stanga de julituri. Apoi cand am ajuns la Waterpark am decis sa ma dau si eu in „tuburi”. La a doua tura, nu ma intrebati cum, m-am trezit intors ca o clatita, de pe spate, pe fata. Din fericire nu mi-am spart fata, dar am cazut pe coate si inca ma dor foarte tare. Si bineinteles, ca nu mai am piele pe coate si nici pe joldul stang. Apoi a mai fost un moment dur cand pe topogan, de oboseala pobabil, am cazut de pe colac si a trebuit sa fug pana jos. Bineinteles ca m-am mai julit pe piciorul stang. Pe dreptuln-am niciun fir de par deranjat. Pe partea stanga, de la gat in jos sunt rupt.

Iar acum pe seara am o febra musculaa de nu imi pot ridica mainile. Poate a fost concertu, poate a fost piscina, DAR NU LE REGRET PE NICIUNA! A fost super si ieri si azi. Asa zile sa tot fie!