Arhivă pentru Decembrie, 2012

Asta a fost ziua victoriei! A fost un parcurs dificil, plin cu momente de bucurie, cu momente de frustrare, momente cand am avut fata mangaiata de soare, altele cu ea batuta de ploaie, dar la capatul acestui drum am cunoscut victoria! Da, astazi am ajuns in varful Turnului Eiffel! Nu a fost un drum usor si nici un drum fara victime; a fost un drum pe care am sa vi-l povestesc:

De dimineata am pornit hotarati sa cucerim infamul Turn. Eram in formula completa: eu, a mea mama si al meu tata. Aceeasi ruta pe care o stiam pe dinafara, aceasi linie de metrou, aceleasi trepte si aceleasi treceri de pietoni unde oricum toata lumea trece fie pe verde, fie pe rosu, iar masinile trec cumva printre oameni. Ajunsi la baza monstrului de metal, am decis sa ne asezam la cea mai scurta coada. Dupa 20 de minute am vazut indicatorul care zicea ca aceea este coada pentru urcatul pe scari: „Stairs only”. Acela a fost momentul cand mama a iesit din lupta. Problemele ei mai vechi la solduri o impiedica zi de zi sa urce mai mult de cateva etaje pe scari, sa nu mai vorbim de 43 de etaje.  Asa ca am ramas eu cu tata in fata bestiei. Pare-se ca a fost cu noroc, dupa ce am cumparat biletele, am inceput sa urcam. Dupa 43 de etaje si cateva sute de scari, am ajuns la etajul al doilea al Turnului. De acolo ne-am asezat la alta coada care ducea spre liftul care urma sa ne duca in varf. In premiera, de data asta varful nu era supra-saturat si l-am putut vizita. Privelistea frumoasa, vant moderat, vreme de Octombrie, putin soare, nu prea mult dar suficient cat sa nu pot eu fotografia Sena clar. Dupa aceea a inceput coborarea: lift pana la etajul 2, scari pana la parter. Trebuie sa recunosc ca m-a surprins tata: la cei 50 de ani ai sai s-a tinut voiniceste dupa mine si la urcare si la coborare, cu toate ca eu nu mergeam tocmai in ritmul lui. Sunt curios daca si cat o sa se poata misca maine.

Dupa aceasta rasunatoare victorie, ne-am regrupat, am vizitat si interiorul catedralei Notre-Dame, caci ultima data ne-am multumit doar cu turnul si am venit acasa sa ne odihnim picioarele. Consider ca a fost un sfarsit de saptamana si de an rasunator, culminand cu arborarea (imaginara) a steagului romanesc pe sonda frantei.

Anunțuri

Asta a fost încă o zi în care țara asta ticăloasă s-a căcat pe noi. Am plecat dimineață pe la 12 de acasă cu direcția Sacré-Cœur. Pentru cei mai leneși, asta e o mare biserică și de asemenea foarte frumoasă, care oferă o priveliște panoramică superbă asupra Parisului. Încă de dimineață era un soare superb pe cer. Atât de superb încât n-am putut fotografia sau vedea corect priveliștea pentru că toate razele lui erau în ochii mei. Măcar înăuntru era plăcut și foarte frumos.
După aceea am pornit spre Turnul Eiffel pentru a patra încercare de a ajunge în vârf. Pe drum spre „sondă” a început să se înnoreze și să bată vântul. Când am ajuns la turn am aflat că intrarea prin unul dintre piloni e închisă. Apoi am văzut o coadă lungă și șerpuindă la care ne-am aşezat și noi. După două ore eram ceva mai în față, dar încă nu ajunsesem la jumătatea distanței. Începuse să bată vântul tare, apăruseră chiar și câțiva stropi de ploaie, la toate astea apăruse și avertismentul că la vârf s-au aglomerat curioșii și că o să apară întârzieri. Așa că am plecat acasă.
Eu unul îmi trag palme. Turnul ăsta ticălos îmi refuză accesul, iar eu m-am săturat! Mi-a ajuns cât am stat sub el, nu mai vreau să urc și pe el.

Am cam întârziat cu raportul celei de-a doua zi petrecută printre inamicii mei, francezii. Pot declara că a fost o zi dificilă pe parcursul căreia am fost supus la mai multe atacuri surpriză. Mișeii au încercat să mă asasineze de dimineață. După un dificil proces de trezire, m-am dus și eu cu ochii cârpiți încă de somn până la bucătărie să văd în ce stare e cafeaua. Nu intru bine în bucătărie că din stânga mea, un prăjitor nebun aruncă cu o bucată de pâine prăjită după mine, un fel de french toast cred că.
După micul dejun, am decis să pornim spre Notre Dame să căutăm cocoșatul. Liftul blocului e unul foarte bine crescut, căci eu l-am văzut cum a simțit piciorul unei franțuzoaice la 5 cm de ușă și a oprit închiderea ușilor ca să n-o lezeze. Pe mine în schimb nu m-a recunoscut si a închis ușa peste mine, oprindu-se doar când a fost sigur că m-a lăsat cu o vânătaie. Încă amețit de îmbrățișarea metalică, la ieşirea din lift, imediat lângă mine aud lătrături: multe si puternice. Bineînțeles că m-am albit la față, iar apoi m-am înroșit de nervi când am văzut că mă lătra o javră de 10 cm înălțime cu o vestă reflectorizantă pe el.
Pot spune deci că am avut parte de un început de zi dificil. În schimb restul zilei a fost bună, culminând cu momentul în care cumpărând o clătită am primit rest mai mult decât dădusem inițial. În primul moment când am descoperit am vrut să mă duc să îi spun gagicii că a greșit, însă apoi s-a trezit românul din mine și am decis să păstrez banii. Apoi seara a culminat cu câteva jocuri de rummy și toată lumea știe că alea nu se termină când vrei, ci se termină când nu mai poți sta drept.

Ziua 1 între inamici

Posted: 28/12/2012 in Din viata mea

Azi am decis să trăiesc periculos și am părăsit siguranța apartamentului în care stau, i-am luat pe ai mei la purtător și am pornit să vedem Parisul. Fiind mai de la țară, am decis să mergem mai întâi la Turnul Eiffel. Plecat-am de acasă, intrăm la metrou, găsim linia potrivită și pornim. După experienţa din aprilie de la Roma încep să cred că mirosul de oaie la metrou e ceva normal și că Bucureștiul cu mirosul lui… specific e ceva demodat. În fine, am ajuns la „sondă” cum îi spun ei, ca să descoperim cerul înnorat, cu vânt puternic și câțiva stropi de ploaie. Bun, și noi ca turiștii: două poze, belit ochii puțin, hai la coadă să urcăm.
Ajungem sub turn și găsim acolo un codirlău de nu știam unde se termină. Până să găsim capătul cozii a început ploaia. Și nu o ploaie de aia măruntă, o ploaie de aia sănătoasă cu rafale de vânt. Noi, ca orice turiști care se respectă NU aveam nici umbrelă, nici glugi, nici nimic decât gecile de pe noi. În lipsa altui loc în care să ne ascundem… fuga la metrou. În fuga noastră nebună care n-a fost defapt decât un duș la pas lejer deasupra Senei, eu am descoperit că geaca mea impermeabilă nu e chiar așa de impermeabilă, tata a descoperit că nici pantofii lui nu mai sunt chiar așa de etanși, iar mama nu știu ce a descoperit că îi ardea de poze. Bineînțeles că în drum spre casă a ieșit soarele pe cer. Ne-am întors acasă, am băut cate-o pălincă, o bere fiecare de ce avea nevoie să se remonteze.
După ce ne-am uscat, ne-am schimbat și am plecat din nou. Noua țintă a fost muzeul Louvre, nu de alta da măcar știam că în muzeu nu plouă. Acum am luat și umbrelă, ce să mai, eram echipați. Ajungem la muzeu, luăm bilete, începem să vizităm, o vedem pe Venus, pe Gioconda și imediat după auzim că muzeul se închide… la 5:30? Mama voastră de francezi, prea multă curățenie faceți!
Ajunși înapoi în stradă vedem sonda frumos luminată, nu bătea vântul… hai în vârful turnului noaptea. Pornim noi perpedes, începe să bată vântul. Mai mergem noi, bate și mai tare. După multă plimbare ajungem la faimosul Turn…din nou. Ne așezăm la coadă, stând acolo văd pe un panou ceva cu „fermer”. Am așteptat până a scris în engleză ca să cred că accesul în vârful turnului era oprit din cauza vântului puternic. După o scurtă conversație mintală cu mama lui Napoleon, fiind ora 8 sau 9 (ceasul de la mâna încă fiind pe ora României) am pornit spre casă. Așteptând metroul, m-am simțit ca într-o emisiune 3D pe National Geographic privind șoarecii plimbându-se pe liniile de metrou. Mulți șoareci in Paris frate! Dar am lăsat asta, am ajuns acasă, am mâncat, am băut, am vorbit, încă se mai vorbește prin alte camere, ne-am uitat și la un film pe TVR International, și cam aia a fost.
Concluziile primei zile printre inamici sunt următoarele:
Karma există! Parisul simte că nu-i iubesc pe francezi, deci nici el nu mă iubeşte pe mine și își bate joc de mine în ultimul hal
Pariziencele nu sunt prea frumoase
Negrii sunt de treabă
Oamenii sunt amabili
Sunt multi negri
Negresele au frizuri ciudate
Dar se anunță o vizită amuzantă în urma căreia o să rămân cu multe amintiri frumoase.

La marș spre inamic

Posted: 26/12/2012 in Din viata mea

Cu siguranță oricine citește blogul meu știe cât de mult îi iubesc eu pe francezi și cât de mult mi-ar plăcea să le dau foc la unii dintre ei. Ei bine, în această vacanţă nouă (mie și alor mei) ni s-a oferit ocazia să mergem în vizită la un fost coleg de facultate de-al tatei, ați ghicit, la Paris.
Faza de pregătire a fost cum a fost pentru că niciunul dintre noi nu realiza cu adevărat ce urma să facem. Nici măcar acum când scriu acest articol dintr-o parcare din Paris nu îmi vine să cred că mă aflu aici, în țara în care nu vroiam să mă găsesc. Bineînțeles că drumul nu a fost lipsit de evenimente.
Ca să clarificăm lucrurile am plecat pe ruta Baia Mare-Satu Mare-Budapesta-Nuernberg-Paris. Primul șoc a fost la scurt timp după ce am intrat în Ungaria: CD Playerul a decis să facă grevă şi după ce a înghiţit un CD, n-a mai vrut nici să-l cânte, nici sa-l scuipe. Așa că am rămas fără muzică într-un moment când mai avem 1500 de mers. Nu-i bai, ungurii au muzică bună, păcat că nu înțelegi nimic din ea. Restul drumului l-am făcut mai mult în liniște căci până la urmă ne-am săturat de ungureală, iar mai ales după ce a trecut tata la volan, am început să înaintăm spre Paris. După lungi insistențe l-am convins pe tata că a venit timpul să mai doarmă și el puțin, însă abia după ce am intrat în Germania. Tipic mie, pe autostrăzile fără limită de vizită din Germania, eu am prins o ploaie torenţială. Dar am continuat să mergem, tot schimbând șoferii la fiecare două sau trei ore.
Culmea ironiei este că eu am condus cel mai mult prin Franța și totul a fost OK până la un punct de taxare de pe autostradă. Au fost mai multe: la unul doar am primit un cupon, la altul aflat la câțiva zeci de kilometri distanță, am plătit cuponul primit. Apoi ajung la altul unde trebuia sa plătesc altă taxă. Acolo două șocuri: primul prețul cerut: 25€ asta pe lângă ceilalți 5 plătiți anterior (doar în Franța). A doua problemă a fost că mă așezasem la un aparat care accepta doar carduri. Panică ciobane! Găsesc un buton pe care scria „l’aide” sau ceva în genul ăsta. Vine la mine o puștoaică (care arăta destul de bine) să îmi explice ceva de „Visa, Mastercard” iar eu mi-am făcut datoria de a întreba: „Do you speak English?” Știam că nu, așa că a trebuit să îi explic cu franceza mea de baltă că sunt nedormit și n-am văzut coada potrivită. Surprinzător, m-am descurcat.
Oricum, „dimineața” pe la ora 11, ora lor, când am început să scriu acest articol eram deja în Paris așteptând să vină fostul coleg al tatei la care o să și stăm. Acum e ora 9 ora lor și eu încă n-am isprăvit cu articolul ăsta; și nu, nici nu m-am odihnit prea mult.
Ideea e că am avut de așteptat mult și bine, căci am descoperit că în Paris există mai multe străzi cu același nume. Apoi am tăiat Parisul de la nord la sud la oră de vârf. Dar am ajuns și printre multe povești și multe reclame la TV descopăr că prin ecranul unui TV, Franța pare suportabilă chiar şi pentru un francofob ca mine. Vedem ce se mai întâmplă pe parcurs.