Arhivă pentru Martie, 2014

Stateam si eu la masa cu un coleg roman aici pe pietricica noastra din ocean si ca dupa orice masa copioasa, intrucat suntem studenti, ne-am trezit filozofand chestii dubios de simple si complexe in acelasi timp. Hai sa iti dau un exemplu:

Tu cati oameni ai cunoscut in toata viata ta? Cati oameni ai recunoaste daca i-ai vedea fata in fata si ti-ai aduce aminte de ei? (merge si in poze)
Adica ok, o poti lua asa: cativa colegi de la gradinita, parintii unora dintre acei colegi, o parte din colegii din clasele I-IV, o parte din parintii lor, o parte din colegii din V-VIII, parintii unora, in unele cazuri bunicii unora dintre ei. Colegii de la liceu (cu parintii lor), colegi de facultate (daca or avea parinti), parintii tai, rudele tale si pritenii tai din fata blocului. Simplu, nu? Eh acum vine partea amuzanta! Ia si pune tu la socoteala: prietnii prietenilor tai pe care i-ai mai intalnit, tanti de la magazinul din colt, vecinii, finii, prietenii finilor, ciudatul din tren cu care ai stat la o barfa, soferii de taxi, nenea de la chioscu de ziare, prietenii de familie, copiii prietenilor de familie, colegele de servici ale mamei tale, prietenii tatalui tau, colegii de la munca eventual, tanti pe care o vezi plimbandu-si cainele zi de zi, prietenii facuti in mod aleator la o petrecere la care nu stiai ce cauti. Si oricat stai si aduni, pe cand insfarsit te plictisesti si consideri ca ti-a crescut parul destul calculand, dupa ce tragi linie, iti mai aduci aminte de o persoana care la randul ei mai atrage dupa sine cateva zeci de persoane. Asa ca ajungi sa te intrebi: pe cine mama naibii nu cunosc?

Dupa ce ne-a luat pe amandoi durerea de cap si am constat ca viata si-a pierdut parca un pic din frumusete, mi-am adus aminte de un articol dintr-un manual de engleza de prin clasa a Xa. Acel articol zicea ca mergand pe principiul „cunosc un priten care stie pe cineva”, poti da de oricine din lumea asta in maxim 6 cunostinte. De oriunde din lume! Trebuie doar sa apelezi la prietenul potrivit care la randul sau sa apeleze la prietenul potrivit. Am facut putina cercetare si am vazut ca teoria se cheama Six degrees of separation, cine vrea se poate documenta mai mult dar ideea e simpla. Ce inseamna asta? Asta inseamna ca in orice moment al vietii tale, tu esti la maxim 6 persoane distanta de vedeta ta preferata de film (da, orice gen de film), la 6 persoane distanta de orice presedinte, orice traficant de droguri sau orice asasin platit. Asta inseamna ca individul ala libidinos pe care l-ai vazut intr-un bar dintr-o tara straina intr-o vacanta acum cativa ani, e la maxim 6 persoane distanta de la o cunoaste pe mama ta. Inseamna ca poti da de oricine in lumea asta vrei!

De parca asta nu era destul, am mai dat peste alta statistica care iti aminteste la modul cel mai sincer si stiintific, ca niciunul din noi nu puteam exista in secunda asta fara putin incest….sau putin mai mult. In cel mai bun caz, chiar si parintii tai sunt eventual ceva verisorii de al 40-lea grad. Asta pune un pic in perspectiva faza cu „ia zi varule”, nu-i asa? Filmuletul cu pricina, foarte scurt si usor de digerat, il gasesti AICI.

Acuma eu nu garantez daca si cat o sa mai dorm in noaptea asta pentru ca cel mai probabil imi voi aminti la fiecare cateva secunde de o alta persoana pe care o cunosc sau pe care am cunoscut-o. Dar te face intr-un fel sa realizezi ca…e o lume mica, nu-i asa?

Anunțuri

Stiu ca am zis ca vin pe piatra asta din Marea Nordului ca sa studiez inginerie auto. Stiam din ziua 1 ca eu defapt vin aici ca sa ma fac un fel de mecanic cu diploma, in fond, asta e ceea ce imi doresc. In schimb pana sa devin mecanic, se pare ca o sa capat mai multa experienta pe parte de tinichigerie. Sa ma explic…

Astazi ca tot omul intr-o zi lenesa de duminca, eu lucram la fizica. Si pentru ca studiam despre transferul termic, imaginea de baza era o tigaie deasupra focului. Asa ca eu stateam si ma uitam la tigaia aia si ceva dadea cu virgula: parea cunoscuta! Dar de unde? Stau si ma gandesc putin si imi aduc aminte ca si eu aveam una exact la fel undeva prin bucatarie. Am dat 2 lire pretioase pe ea!… adica cam o bere si o flegma in banii astora. Ia mai sarit ei din smalt in decursul lunilor cat am tras de ea, dar nu-i nimic, ajuta la un trasfer termic mai bun. Mai stau eu sa ma mai gandesc putin, s-a votat! Mi-e foame!
Nu-i nimic, merg sa gatesc! Da, gatesc. Eu, ala care acum doi ani esuam in a prepara o supa la plic. Dar am progresat de atunci, acum sunt utilizator avansat al cratitei si aragazului. Ajung la bucatarie, tin minte ca ultima data mi-am facut orez in cratita aia acum o saptamana si ceva apoi am pus-o la inmuiat in chiuveta. Tot la inmuiat am gasit-o dar langa chiuveta…cu un strat generos de rugina in ea. Eh aici intra in actiune cursul despre propietatile materialelor si despre cum le protejezi.

Eh, nu-i nimic! N-am facut eu curs de tinichigerie, dar invat acum. Se ia una bucata burete, una bucata detergent, un robinet cu apa calda, niste ‘umniezai si niste cruci si se amesteca furios in cratita cu pricina. Si freaca si curata si freaca, pana a iesit si mama ruginii din cratita. Apoi pune orez in ea si da la mestecat. Aici intra in aplicare fizica de mai devreme: n-am foc, am plita electrica, plita se incinge prea mult, convectie. Amestec cu lingura in orez, se incinge lingura, conductibilitate, reduc „gazul” plita ramane incinsa inca o perioada, incapatanare, orezul incepe sa stropeasca: splash Iau o manusa de cuptor sa amestec, mi se incinge mana in manusa, radiere.

Si uite asa in incercarea de a face o singura portie amarata de orez am facut practica pe partea de tinichigerie, am repetat o lectie despre propietatile materialelor care intra la examen si am invatat lectia la fizica. Cine a spus ca inteligenta nu trece prin stomac?

Ciudatenii pe insula

Posted: 28/03/2014 in Balarii
Etichete:, , , , ,

Sunt pe insula asta numita Anglia de vreo 6 luni deja. Bine, stiu ca insula nu se cheama „Anglia”, dar ce mai conteaza? Inainte sa plec pe insula imi propuneam ca o sa scriu de aici aproape zilnic, ca o sa tin un fel de jurnal despre tot ce gasesc aici, de parca eu marele european am venint sa colonizez un trib de salbatici. Defapt eu am venit aici sa invat de la facultatile lor asa ca ei ma colonizeaza pe mine aparent. Si totusi…

Intr-un moment de nesomn am inceput sa citesc amintiri de pe blog si am poposit pe anul 2011 pentru ca se pare ca a fost unul din cei mai frumosi si cei mai aglomerati ani ai mei. Nopti albe pentru ca scriam teme la mate, rezumate si eseuri la romana, ore intregi in care tremuram noaptea in pat pentru ca a doua zi aveam franceza si n-aveam nota, ce sa mai, aveam ce sa ma tina ocupat. Aici momentan o duc prea bine. Nu e stresul destul de mare, in schimb lenea e! Si mai e o chestie ciudata: vremea!

Nu inteleg cum se poate ca in decurs de 20 de minute, sa fie cer senin, vant, grindina, soare, grindina din nou apoi ploaie. Eu stiam ca anglia inseamna ceata si ploaie, dar grindina? Si de ce schimbarile astea asa bruste? Asta inseamna incalzirea globala, gheata care pica din cer? Inteleg ca se topeste calota glaciara si in curand se va lansa programul „Adopta un pinguin” pe care probabil toti il vom tine in congelator si ne va inmana doze de suc sau pungi cu carne cand deschidem congelatorul, dar care e faza cu gheata care pica din cer. Nu ma intelegeti gresit, am mai vazut grindina la viata mea si mi-am luat si eu destule bucati de gheata in cap (rezultatele cred ca se vad in comportamentul si gandirea mea usor innapoiata) dar ma amuza ca aici toate se pot intampla in decurs de cateva minute.

As putea abera mai mult pe subiectul vreme si cum uneori ma apuca dorul de a-l vedea pe Busu la ProTV cu costumele lui ciudate, colorate, mai mult sau mai putin asortate cum ne minte ca defapt afara e soare si ca ploaia e doar in capul nostru. In schim mai e alta chestie pe care o gasesc dubioasa aici: toaletele publice. Care e schema cu ele? Oriunde in facultate pe unde am fost n-am gasit doua toalete la fel. Si nu ma refer aici la cum arata sau ce gasesti in ele, ma refer in special la cum se inchid cabiniele de la WC. Chiar si de la un etaj la altul sunt diferite: Unele au un zavor pe care il misti de la stanga la dreapta, altele de la dreapta la stanga, altele au un carlig, altele o rotita. La unele se deschide usa de la interior spre exterior, la alta se deschide de la exterior la interior. Unele cabine sunt destul de mari incat sa mai chemi cativa prieteni sa faceti un foc de tabara in altele trebuie sa te dezbraci inaite ca sa ai loc in ele. Adica mi se pare ciudat ca inainte de a merge la toalete sa port discutii cu creierul meu la modu: „am vezica prea plina ca sa incap in toaletele de la etajul asta asa ca mai bine cobor unul, dar acolo sunt cabinele prea mari si adesea ocupate de un grup de studenti care au incin un meci de cricket in cabina, asa ca mai bine urc un etaj”. Adica asta e una din discutiile acelea pe care nu ar trebui sa le ai nici macar cu tine insuti.

Si nu, nu ma intrebati de ce sunt asa preocupat de cabinele de WC, poate am un fetis ciudat pe care nu vreau sa il impartasesc cu nimeni si de care nu vreau sa se stie (doar de asta l-am mentionat acum pe un blog public). Poate ar trebui sa ma culc, dar gasesc amuzant aberatul la ore de astea dubioase (mai ales pentru ora romaniei).

Schimb de stil?

Posted: 28/03/2014 in Balarii, Din viata mea

Intr-un moment de lipsa de somn si pana cand era gata puiul de la cuptor, plictisit nevoie mare, m-am apucat sa citesc cateva articole de demult de pe blogul meu. Defapt eu eram ferm convins ca intr-o zi cu soare cineva m-a provocat sa scriu ce as face daca as fi presedinte pentru o zi. Sunt destul de sigur ca am scris ceva extrem de francofob, dar nu mai gasesc articolul!

Ceea ce am gasit in schimb au fost o gramada de articole misto din jurul anului 2011. Mai ales ultimele sale luni. Parca nu imi vine sa cred ca deja au trecut 3 ani, dar privind in urma ala chiar a fost un an misto. A fost chiar anul fara griji, nu lipsit de suparari, frustrari, sau evenimente neplacute, am avut parte si de alea cu carul, dar parca chestiile astea l-au facut mai memorabil. Imi dadeau cate un subiect aproape in fiecare zi si parca si articolele erau mai savuroase. Acum parca ma chinui sa aberez niste articole fara esenta incercand sa le fac oarecum amuzante si placute la citit. (Da, stiu ca esuez lamentabil).

Acum insa, ma gasesc la extrema cealalta. Am cam tot ce mi-am dorit vreodata de la viata. Defapt, de ce sa mint, chiar am TOT ce mi-am dorit vreodata de la viata. Si viata e frumoasa, de invidiat chiar. Asa ca nu mai am despre ce scrie. Nu pot face haz de necaz daca nu am un necaz. Si problema la mine e ca niciodata nu m-am invatat cum e sa scrii despre chestiile bune. Mereu mi-a fost mai comod sa iau o chestie nasoala, sa o privesc dintr-o persectiva amuzanta si sa imi bat joc de ea. Nu zic ca sunt chiar Arghezi cu „estetica uratului” dar ideea e cam aceeasi. Acum ca nu mai am necazuri in viata…nu stiu ce sa fac mai departe.

Acum cand totul merge bine ajung sa ma vait pe aici ca imi merge prea bine, pe cand atunci cand imi mergea rau, radeam aici de ce viata palpitanta si frumoasa am. Chiar ca sunt un ciudat. Am sa incerc sa inventez peste noapte in somn cateva articole mai interesante. Poate am noroc si ma prinde o transa de aia a scrisului, in care o sa scriu n0n-stop cateva ore despre orice din viata mea si o sa le public pe toate deodata pe blog. Niciodata nu mi-a placut ideea de a face asta, dar poate asa o sa am tot eu o lectura placuta peste 3-4 ani, in fond, macar pentru asta sa fie bun blogul.

Soc tehnologic

Posted: 16/03/2014 in Balarii

O sa aberez aici pentru ca sunt intr-o relativa stare de soc si sincer, nu prea am pe cine alticeva sa nimicesc cu intrebarile mele retorice sau pe umerii cui sa imi vars uimirea. Totul a inceput in urma cu cateva saptamani cand tata a inceput sa mi se planga de telefonul sau. Tata a ajuns sa zica despre telefonul lui ca se misca incet. Ca sa clarific situatia, tata e omul acela care ani la randul a avut Nokia dupa Nokia, telefon alb negru dupa telefon alb negru, telefoane pe care le tinea 2-3 ani pana cand se dezmembrau complet moment in care isi prelungea abonamentul si lua cel mai ieftin telefon posibil doar ca sa poata strivii altul.

Acum un an, mai mult (defapt numai) de gura mea, si-a luat un telefon pe Android. Un Sony Ericsson, o jucarie micuta, cu procesor bunicel, ecran dragut etc. Un telefon pe care tata m-a rugat sa-l invat cum sa-l foloseasca si  tot el m-a oprit dupa ce s-a prins cum il deblocheaza si cum da un telefon. De-a lungul unui an si jumatate, a invatat cum sa-si verifice mailurile (a facut asta de vreo 3 ori) si cum sa vorbeasca pe whatsapp. Si acum tata imi spune mie ca se misca incet si mai mult, ca vrea altul. In mod normal nu e o problema, dar tata vroia un telefon care totusi sa se miste macar binisor, sa aiba blitz la camera si dimensiuni incredibil de mici. N-aveam ce cauta la tata cu un telefon cu un ecran de peste 4″. Defapt si 4 ar fi fost prea mult. Dintr-o usoara dorinta de a face misto de el, i-am zis in gluma sa-si ia iPhone, daca vrea ceva si mic si performant si relativ simplu de utilizat. Adica sa fim seriosi, eram sigur ca va fi prea scump ca sa isi cumpere vreodata.

Ieri ma suna pe Skype. De ce? Sa se laude cu noul sau iPhone 4S. Am ramas prost. Faza cea mai dura? Nu numai ca se lauda cu noul telefon, dar aparent nu mai avea nevoie de mine. Isi organizase deja icoanele in foldere, isi setase ring-tone uri si alarme, isi descarcase whatsapp-ul, ba mai mult, imi trimitea si poze ale unor chestii complet aleatorii de pe biroul lui numa ca sa observ ce bine face pozele noul lui telefon. Acuma jumatate de ora mi-a dat un mesaj dorind sa-i confirm ca la mine in Anglia chiar sunt 9 grade cu vant asa cum ii zice lui aplicatia. Sunt stupefiat! Ca sa nu mai spun ca m-a sunat azi pe Skype…de pe iPhone ca deh, a descoperit si cum se conecteaza la WiFi.
Trei sferturi din creierul meu se bucura nespus pentru el. Insfarsit face ce ii reprosam acum un an si ceva cand incercam sa-l conving ca are nevoie de un smartphone: revin in pas cu lumea, invata sa fie conectat si la curent, iar pentru asta il iubesc si are toata admiratia mea. Dar mai e un sfert din creierul meu care inca e in stare de soc ca aici e vorba de propiul tata. Adica…simt ca ceva da cu virgula.

Pana la urma nici nu stiu daca si ce incerc sa transmit cu articolul asta. Pur si simplu simteam nevoia sa imi insir uimirea si surprinderea undeva, fara sa fiu nevoie sa bombardez personal pe cineva cu informatii pe care sunt convins ca nu le vrea si ca nu il intereseaza. Dar eu inca sunt surprins.