Archive for the ‘Curiozitati’ Category

Stateam si eu la masa cu un coleg roman aici pe pietricica noastra din ocean si ca dupa orice masa copioasa, intrucat suntem studenti, ne-am trezit filozofand chestii dubios de simple si complexe in acelasi timp. Hai sa iti dau un exemplu:

Tu cati oameni ai cunoscut in toata viata ta? Cati oameni ai recunoaste daca i-ai vedea fata in fata si ti-ai aduce aminte de ei? (merge si in poze)
Adica ok, o poti lua asa: cativa colegi de la gradinita, parintii unora dintre acei colegi, o parte din colegii din clasele I-IV, o parte din parintii lor, o parte din colegii din V-VIII, parintii unora, in unele cazuri bunicii unora dintre ei. Colegii de la liceu (cu parintii lor), colegi de facultate (daca or avea parinti), parintii tai, rudele tale si pritenii tai din fata blocului. Simplu, nu? Eh acum vine partea amuzanta! Ia si pune tu la socoteala: prietnii prietenilor tai pe care i-ai mai intalnit, tanti de la magazinul din colt, vecinii, finii, prietenii finilor, ciudatul din tren cu care ai stat la o barfa, soferii de taxi, nenea de la chioscu de ziare, prietenii de familie, copiii prietenilor de familie, colegele de servici ale mamei tale, prietenii tatalui tau, colegii de la munca eventual, tanti pe care o vezi plimbandu-si cainele zi de zi, prietenii facuti in mod aleator la o petrecere la care nu stiai ce cauti. Si oricat stai si aduni, pe cand insfarsit te plictisesti si consideri ca ti-a crescut parul destul calculand, dupa ce tragi linie, iti mai aduci aminte de o persoana care la randul ei mai atrage dupa sine cateva zeci de persoane. Asa ca ajungi sa te intrebi: pe cine mama naibii nu cunosc?

Dupa ce ne-a luat pe amandoi durerea de cap si am constat ca viata si-a pierdut parca un pic din frumusete, mi-am adus aminte de un articol dintr-un manual de engleza de prin clasa a Xa. Acel articol zicea ca mergand pe principiul „cunosc un priten care stie pe cineva”, poti da de oricine din lumea asta in maxim 6 cunostinte. De oriunde din lume! Trebuie doar sa apelezi la prietenul potrivit care la randul sau sa apeleze la prietenul potrivit. Am facut putina cercetare si am vazut ca teoria se cheama Six degrees of separation, cine vrea se poate documenta mai mult dar ideea e simpla. Ce inseamna asta? Asta inseamna ca in orice moment al vietii tale, tu esti la maxim 6 persoane distanta de vedeta ta preferata de film (da, orice gen de film), la 6 persoane distanta de orice presedinte, orice traficant de droguri sau orice asasin platit. Asta inseamna ca individul ala libidinos pe care l-ai vazut intr-un bar dintr-o tara straina intr-o vacanta acum cativa ani, e la maxim 6 persoane distanta de la o cunoaste pe mama ta. Inseamna ca poti da de oricine in lumea asta vrei!

De parca asta nu era destul, am mai dat peste alta statistica care iti aminteste la modul cel mai sincer si stiintific, ca niciunul din noi nu puteam exista in secunda asta fara putin incest….sau putin mai mult. In cel mai bun caz, chiar si parintii tai sunt eventual ceva verisorii de al 40-lea grad. Asta pune un pic in perspectiva faza cu „ia zi varule”, nu-i asa? Filmuletul cu pricina, foarte scurt si usor de digerat, il gasesti AICI.

Acuma eu nu garantez daca si cat o sa mai dorm in noaptea asta pentru ca cel mai probabil imi voi aminti la fiecare cateva secunde de o alta persoana pe care o cunosc sau pe care am cunoscut-o. Dar te face intr-un fel sa realizezi ca…e o lume mica, nu-i asa?

Asta este un articol care se vrea a proba o noua teorie. Am vrut sa vad daca sunt in stare sa scot apa din piatra seaca, asa ca am rugat-o pe iubita mea sa imi zica primul posibil titlu de articol ce ii vine in minte si sa vad ce sunt in stare sa zic despre asta.

Deci, a renunta sau a pierde. Cred ca raspunsul la intrebarea asta sta ascuns in adancul firii fiecarui om, mai anume in sectiunea aceea care determina cat de incapatanat esti. Sunt oameni care accepta infrangerea. Da, e ceva ce se intampla, ceva ce e inevitabil adesea intalnit pe drumul spre succes. Asta in teorie. La o scara mult mai aproape de realitate, infrangerea ne pandeste la orice pas. De la faptul ca ne bate trezitul de dimineata, la a ne bate cutie de lapte, la faptul ca ne bate zi de zi colegul de birou in indeplinirea sarcinilor. Sunt unii care accepta ca fiecare are un loc in univers si foarte multi isi accepta conditia. Nu vad nimic neonorabil in asta.

Sunt apoi cei al caror ego nu o sa accepte vreodata ideea ca au fost depasiti sau infranti. Ar fi ceva cu care n-ar putea traii. Asa ca prefera sa abandoneze lupta pe care simt ca nu o pot castiga, Nu se inhama la bataliile mai mari decat ei tocmai din dorinta de a ramane in controlul luptei. Cei care prefera sa se lase depasiti alegandu-si brusc alt traseu sau alta pozitie pe care sa o tinteasca. Acelea sunt persoanele ce se pot lauda cu mandrie ca si-au atins toate telurile, dar in acelasi timp si-au ales doar obiectivele pe care le puteau atinge. Nu pot spune ca vad ceva neonorabil nici in asta. Adesea si eu sunt asa.

Pana la urma ce e mai dureros? Sa nu incerci ceva, ramai in zona ta de control si sa iesi mereu victorios asupra telurilor tale, sau sa accepti oricand orice provocare nepasator in fata pericolului si dispus sa incerci oricand ceva nou? Aici depinde de fiecare cat e dispus sa riste. Eu m-as situa undeva aproape de mijloc. Sunt prea incapatanat ca sa imi accept propiile infrangeri, dar imi place sa ma duc mai aproape de limite pentru cele noi. Pot spune ca eu sunt ticalosu ala care nu accept o provocare decat daca stiu ca o pot duce la sfarit cu bine. Nu-mi place sa ies din perimetrul meu de siguranta.

Dar pe termen lung ce e mai bine? Sa ramai la ce faci bine si sa faci asta toata viata sau sa incerci mereu ceva nou si cand cazi in fund…te scuturi, te freci si mergi mai departe?  Preferi sa pierzi dupa o lupta grea sau sa renunti respectandu-ti principiile?

 

Fiind o ora nu prea tarzie dar nici prea matinala a notpii, si pentru ca imi era foame (si inca imi e) am avut un moment din acela in care incepi sa te gandesti la lucrurile pe care le-ai uitat si pe care nu ti le amintesti. Stiu ca ce am zis nu prea are logica, dar suna misterios si intrigant. La ce mi-a fugit mie mintea? Parola de mess. Si de acolo alta revelatie: messenger! Cand naiba am ajuns sa nu mai folosim mess-ul? Cand ne-am invatat cu „feisbuc-ul” bineinteles, dar totusi…

Mi-am adus aminte de vremurile, nu demult apuse cand granita intre a fi cineva si a fi un nimeni era data de existenta unui ID de mess. Pe vremea aia era tot ce ne trebuia ca sa legam o prietenie. Era vremea cand daca eram prea timizi sa cerem un numar de telefon, ceream un ID de mess, asteptam ca persoana in cauza sa ne dea accept (asta daca ne daduse ID-ul bun) si apoi daca lucrurile mergeau bine incepeam sa ne gandim la un numar de telefon. Erau vremurile cand atunci cand pe desktop iti aparea iconita de messenger simteai cum s-au deschis portile spre interactiunea cu oameni mai mult sau mai putin cunoscuti. Acum facebook-ul a usurat situatia. Acum daca ajungi sa vorbesti cu o persoana se presupune ca deja ti-a dat accept, asa ca te poti holba in voie la pozele persoanei fara sa stai sa te rogi de ea pe mess sa iti dea o poza, sau un pic de web.

Acuma nu duc eu o lipsa messengerului, dar ma gandesc ca acolo am invatat ce sunt emoticoanele si orice alt emoticon vad oriunde altundeva il raportez cu cele de pe mess. In capul si viziunea mea acelea erau „baza”. Dintr-un pur impuls de moment mi-am descarcat iar Messenger-ul. Surprinzator aveam aceleasi emotii cand se incarca. Am avut aceeasi tresarire ca acum 8 sau 9 ani cand l-am instalat prima data la cateva ore dupa ce m-am conectat la internet, atunci cand mi-a aparut pe desktop iconita lui. Mi-am luat inima in dinti si am intrat pe id-ul meu; cam pustiu. Mai erau online cateva persoane, dar analizand putin situatia ar putea fi acele persoane care si-au uitat contul logat undeva in adancul telefonului mobil, sau in cine stie ce aplicatie atunci cand au decis sa uite de mess. Am iesit dupa cateva zeci de secunde. Pentru scurt timp am vrut sa dau cuiva un mesaj sa il intreb „de ce mai esti pe mess?” dar in fond, ce e rau in asta? Ma rog, mess-ul a venit, a trecut, acum avem Facebook, maine poate avem altceva, ideea e: Tu cand ai intrat ultima data pe mess si de ce?

Pe masura ce cresc incep si eu sa vad dezavantajele de a fi „baiat mare”: acuma nu mai sunt 100% pe banii parintilor, ceea ce inseamna ca daca vreau sa-mi cumpar ceva trebuie sa stau eu si sa cataresc bine alternativele.

De cand eram mic stiu ca mi-au placut masinile. Pe langa asta, mai imi placeau telefoanele mobile. Cand eram mic as fi schimbat cu zecile pe saptamana, acuma m-am mai linistit putin. Am trecut de la a schimba telefonul la fiecare 10 luni la a-l schimba odata pe an, apoi la fiecare an si cateva luni. Acuma mi s-a pus pata din nou sa-mi cumpar un telefon, iar eu in momente de genul asta sunt destul de impulsiv si actionez fara sa gandesc prea bine pe ce dau banii.
Dupa o luna de muncit la service si inca cateva de facut foame am strans suficineti banuti sa imi pot permite un telefon din gama high-end, adica daca tot schimb rasnita sa fie cu ceva fitos. Scriam aici pe blog in urma cu un an ceva, despre cat de multe telefoane am schimbat de-a lungul timpului, (articol AICI) si la o luna dupa acel articol sortii mi-au zambit si mi-am schimbat telefonul, chiar fara sa vreau.  Acum vreau sa-l schimb si ma sunt de la indecis in sus.

Ca sa agit putin spiritele, o sa spun din start ca nu mai vreau sa aud de Android. Am avut Android, o sa mai am Android datorita asa-numitei tablete pe care o am, dar la capitolul telefon mobil vreau sa incerc si altceva. Pentru cei care inca mai citesc, asta nu inseamna automat ca trec pe iPhone, imi place sa cred ca mai e o a 3a cale, de mijloc si probabil cea mai dificila dintre toate. Nu o sa spun totusi care. O sa intreb in felul urmator: voi cand va alegeti un telefon, care sunt criteriile dupa care alegeti? Il luati pe cel mai recent, cel mai scump? In functie de ce alegeti telefoanele?

Si pentr ca tot suntem in sezonul sarbatorilor, trebuie sa recunoastem ca toti facem niste cumparatori doar asa „ca e Craciunul”. Toti cumparam diferite chestii „in spiritul sarbatorilor”, deci ce cheltuieli inutile ati facut voi doar pentru ca e iarna? Adica genu ala de chestii care le cumparati si regretati ca le-ati luat inca inainte de a ajunge cu ele la casa de marcat, insa tot nu va opriti. Chiar sunt curios, care a fost cea mai mare suma cheltuita pe ceva complet inutil?

In ultimii ani tot am auzit pe la stiri, radio, TV si prin presa ca lumea se duce dracu pe 23 decembrie 2012. S-a facut chiar si un film despre asta si mie chiar imi place sa cred ca asa va fi. Nu sunt genu care sa cred in previziunile unor maiasi de care nu sunt sigur ce fumau ca sa vada mai bine in stele. Cred insa ca ar fi misto daca m-as convinge ca ma duc la culcare pe 22 decembrie si ca pe 23 sunt oale si ulcele; pentru ca in momentu in care o sa vad ca o sa fiu in viata, o sa ma simt ca un om nou si o sa incep sa imi apreciez viata mai mult… pe dracu! Toata faza asta cu apocalipsa nu va fi decat o scuza pentru mine sa beau ca porcu pe 22 si sa sun cateva fete sa le tip in telefon „Baii, maine se termina lumea!! N-ai vrut sa vi cu mine la un savarina! Daca mor inaintea ta, o sa te bantui, o sa vin dupa tine la dus!” si sincer, daca as ajunge fantoma asta as face: m-as plimba din casa in casa sa vad care fete sunt la dus.

Oricum asta in ideea ca lumea chiar o sa creada ca o mierlim in cateva luni. Problema e ca eu cred ca am ramas in urma. Vara asta n-am prea deschis televizoru si clar nu m-am uitat la niciun buletin de stiri. Am facut-o din lipsa de timp si din motive tematice: Connecte-R n-a dormit vara asta, eu nu m-am uitat la stiri, fiecare si-a facut partea lui. Dar din cauza dezinformarii mele, cred ca cineva a mutat Apocalipsa cateva luni mai incoace. Astazi cand intr-un final am intrat pe Facebook suficient cat sa citesc ceva, am constatat ca toata lumea plange dupa vara (sau aproape toata lumea, mai sunt cativa care vor sa para mai seriosi si mai sobri). Diferenta fata de alti ani e ca anul asta multi chiar jelesc vara; pana acum era ceva in genu „Pai e gata vara, haideti toti sa facem poze pe frunze cazute sa parem eco!”, acum e un fel de  „Aaaa, nu mai e vara! Gata! 9 luni de jale :(((((((((((((((”  Mai, zici ca n-o sa mai rada in viata lor, pana in iunie! Si atunci ma intreb: Vine apocalipsa aia mai repede? E maine? Mai am timp sa dau telefoane? Se mai gasesc savarine? Mai are rost sa invat pt bac? Mai am timp sa ma imbat?

Sunt intrebari pe care oricine in locul meu si le-ar pune, intrebari starnite de dramatismul exagerat cu care unii vor neaparat sa anunte sfarsitul teoretic al verii. Pariez ca maine cand ies din casa n-o sa simt nevoie de fulat si manusi, si ca maine la pranz putin o sa-mi pese daca e Septembrie, Noiembrie sau Iunie, ca tot o sa-mi fie suficient de cald sa vreau o bere rece.

Asa ca inchei printr-o intrebare: Ce planuri aveti inaitne de marea apocalipsa inchipuita?