Archive for the ‘Din viata mea’ Category

Vesnic tanar

Posted: 14/09/2014 in Din viata mea

De cateva zile ma chinui sa ma conving sa mai scriu un articol. Nu neaparat pentru ca s-a intamplat ceva incredibil in viata mea, in aceasta privinta am ajuns sa cred ca fie nu se mai intampla nimic deosebit in viata mea, fie fiecare zi e atat de perfecta inca nu am de ce sa ma plang si nici nu se poate mai bine de atat. Aleg sa cred a doua varianta. Am vrut sa scriu astazi pentru ca in foarte scurt timp, o sa schimb prefixul si vreau sa mai am inca un articol scris cat timp varsta mea incepe cu un „1”. In fond, am inceput sa scriu pe blog pe la 12 ani, aproape 13. Si am continuat sa aberez pe blogul ala an dupa an pana am ajuns la articolul acesta. Nu, n-am sa ma opresc aici, o sa continui sa aberez pe teme mai mult sau mai putin interesante pentru oameni mai mult sau mai putin interesati. Pe mine ma distreaza ce fac si ma relaxeaza.

Ideea e ca nu ma simt pregatit sa fac 20 de ani. Nu mi-e frica de chestii precum „maturizare”, „responsabilitati” sau alte „SF-uri” de genul acesta. In fond, o sa fac la fel tot ceea ce fac si de maine incepand cum am facut si pana azi. Ceea ce ma nemultumeste pe mine este ideea ca acum v-a trebui sa ma prezint lumii cu o varsta care nu ma reprezinta. Nu stiu de ce, creierul meu a ramas blocat la 17 ani. Cred ca intr-un fel ala a fost anul carem-a format cel mai mult, sau care mie mi-a placut cel mai mult, sau poate pur si simplu a fost un an in care m-am simtit mai bine in pielea mea decat pana atunci. Iar toti anii care au urmat de atunci (o spun de parca sunt multi) n-au facut decat sa continue nota aceea grozava impusa de el si sa devina chiar mai buni.

Probabil ca daca n-as fi avut permisul de conducere in buzunar ca sa imi aminteasca ca am cel putin 18 ani, eu m-as fi prezentat tuturor ca fiind minor. Regret ca nu mai am 17 ani? In niciun caz! Tot ceea ce regret e ca nu ma mai pot lauda ca am 17 fara ca cei din jur sa creada ca imi bat voit joc de ei cu ceea ce zic.

Ma rog, in caz ca nu v-ati prins, tot articolul asta e o incercare ieftina de a cersii niste urari de „La multi ani” de la voi si pentru ca nu sunt sigur ca va functiona, pentru ca (asa cum am zis de nenumarate ori) e blogul meu, implicit eu sunt seful, o sa imi urez singur „La multi ani!” si nu pot decat sa sper ca si urmatorii 10 ani sa fie la fel de plini de realizari si momente frumoase cum au fost ultimii 10.

Fuga dupa ferma

Posted: 19/08/2014 in Din viata mea

Se spune ca atunci cand activezi intr-un domeniu creativ, atunci cand ramai fara inspiratie cea mai buna metoda de a te regasi e sa te intorci la lucrurile simple, la ceea ce faceai odinioara. Tineti minte cand acest blog era o insuruie a evenimentelor din viata mea de aproape zi cu zi? Despre babele din maxi-taxi, despre litrii nenumarati de cola si cafea? Mda, nici eu! Asa ca m-am gandit sa incerc sa readuc asta la suprafata putin.

Fiind vara si pentru ca am ajuns la varsta la care ai mei au incredere sa ma lase singur acasa (defapt sa intampla asta de vreo 12 ani, dar nu conteaza), am ajuns sa fiu stapan peste domeniul meu. Am intreaga casa numai pentru mine. Liber sa mananc ce, cand si unde vreau, liber sa dorm in ce camera vreau si sa ma culc la ce ore vreau. S-au cel putin asa ar trebui sa fie daca n-ar veni in fiecare dimineata la ora 7 niste muncitori sa imi dea desteptarea ca sa lucreze la casa. Trezitul la 7 dimineata vara nu ma oboseste chiar asa tare, pot trai cu asta. Ce ma scoate din pepeni insa, sunt animalele casei.

Pe langa cei 2 caini ai mei, care sunt de o oarecare trebuinta casei, o jigodie mica ce se plimba mai mult in 2 labe cersind atentie si o potaie cu trasaturi accentuate de Lup, am si cateva pisici lenese (altele decat cele despre care scriam in urma cu ani ca vor sa ma omoare) si din motive ce pe mine ma depasesc am gaini. Daca e un animal pe care sa il urasc, acela e gaina! Aceste descendente din dinozaur si-au pastrat cumva instinctele ucigase si te privesc cu ochiii aceea ai lor margelosi si plin de ura, folosindu-si toti cei 3 neuroni pentru a planifica moarta ta. Si nu-mi pasa ca o sa ziceti ca fac oua! 2 oua pe zi (in cele 5 zile pe luna cand fac oua) versus cele 2-3 oua pe luna pe care la mananc eu le dovedeste inutilitatea. Mai ales cand trebuie sa le hranesti. Iar acum, tata s-a gandit ca e o idee buna sa ia pui de gaina.

Nu, nu va ganditi la acele gemotoace galbene si pufoase de diabet viu pe care vrei sa le iei in palma si sa le ocrotesti de toate relele pamantului doar pentru a te infrupta cu dragalasenia lor. Acestia sunt acele satane impanate, care sunt prea mici ca sa fie catalogati drept gaini lenese, dar prea mari ca sa mai fie draguti in orice fel posibil. Acestia sunt acei draci hiperactivi care te ciupesc de picioare cand te vad si sar pe tine cu o ura vizibila arzandu-le in ochi. Si dupa ce ca sunt asa de a dracu, reusesc sa se strecoare prin gard prin locuri si gauri in care fizica normala ar trebui sa le interzica sa o faca. Cumva ei reusesc.

Asa ca m-am trezit in seara asta cu un astfel de specimen in curtea supravegheata tacticos de dulaul Lup. Si am avut bucuria de a asista la goana nebuna a puilui cu aripile si pene in vant in timp ce Lup se distra prefacandu-se ca alearga dupa pui si dandu-i cate-o laba peste ceafa sa se dea de cateva ori peste cap. Recunosc, m-as fi uitat la scena asta toata ziua, in fond e circuitul proteinei in natura, dar apoi mi-am dat seama ca mama nu ar fi prea mandra de mine daca ar gasi un pui in minus (chiar daca asta inseamna economie la hrana de caini) asa ca a trebuit sa prind puiul. Ceea ce poate n-ar fi fost prea greu daca nu incerca si Lup acelasi lucru pe langa mine. Asa ca am ajuns cumva din stapanul domeniului meu, la sluga care alearga dupa un pui nebun prin curte, cu un caine si mai nebun care alearga dupa el si implicit dupa mine. Daca mai vad vreodata creatura aceea satanica in curtea gresita, ma gandesc serios sa il las doar pe Lup sa alerge. Pur si simplu nu merita sa alergi asa mult dupa ceva pentru care nici macar nu merita sa incalzesti cuptorul!

Mostenire

Posted: 27/07/2014 in Din viata mea

Nu demult, in timp ce pierdeam o noapte pe net mai mult sau mai putin intenționat, am dat peste o întrebare ce pe moment mi s-a părut simpla de răspuns, dar care in unele seri se întoarce sa mă tina treaz, obligându-mă sa filozofez aiurea, cam ca in seara asta. Întrebarea vroia sa aleg cum as vrea sa fie pomenita/reflectata viata mea atunci când voi murii: o carte, o poezie, un film, un cântec sau o pictura?
Atunci am ales instinctiv si încă simt ca am ales bine, dar acum stau si ma gândesc…
O pictura oare ce ar putea cuprinde din viata mea? Ar putea cuprinde multe, dar de transmis altora nu ar putea decât celor cu adevărat interesati si cunoscători, atenti la detalii.
Un cântec ar fi genial, dar s ar termina prea repede. Sigur, îmi place ideea de a avea ceva ce aa minteasca de mine si in acelasi timp sa seteze atitudinea ascultatorului într-un anumit fel, dar tot as avea doar maxim 3 minute de glorie. Sunt prea putin pentru mine!
O poezie…asta suna cu adevărat romantic. Asta are potențialul de a cuprinde intre versurile ei emotii puternice, are puterea de a le transmite mai departe acele sentimente, dar nu e de mine.
Filmul suna a ideea cea mai plauzibila, dar asta numai pentru un moment. Sigur, pare calea cea mai clara sa transmită vizual si auditiv toata viată cuiva, si cu siguranta povestea ar ajunge usor la multa lume asa, dar pe cat s-ar castiga cu imagini de exterior si peisaje, cu atât s-ar pierde emoțiile de interior si stresul, gândurile si impresiile.
O poezie simt ca mi-ar complica prea mult ideile din dorinta de a le da caracterul enigmatic ce probabil ca traieste in mintea fiecăruia dintre noi, ar putea surpinde trăirile unui moment, dar mi se pare prea fragil sa cuprinzi o viata de om in câteva strofe.
Apoi rămâne cartea. Da, asta chiar e solutia castigatoare! Cartea n are limite. Porneste de la o pagina si se termina atunci când inapiratia sau cernelea celui ce o scrie s-a terminat. Poate fi oricat de superficială sau minuțioasă vrei si cel mai important: poate prezenta lucrurile cu emotia trăită si poate ajunge la oricine. Pentru pictura, muzica, poezie sau film trebuie ca receptorul sa aibă înclinația necesara spre respectivul canal de transmitere; cartea e varianta „pentru prosti” si spun asta cu toată admirația. Cuvintelor nu e musai să le adaugi un inteles superior ca sa transmită un mesaj printre rânduri, ele pot ramne exact ceea ce sunt si sa spună exact ce formează. Si ar fi frumos.
Problema adevărată este: Cine sa scrie cartea ta? Cine te-ar putea cunoaste destul de bine încât sa stie fiecare provocare si fiecare emotie ce te-a încercat? Si oare…chiar are un rost ca lumea sa isi amintească AȘA bine de noi?

Stateam si eu la masa cu un coleg roman aici pe pietricica noastra din ocean si ca dupa orice masa copioasa, intrucat suntem studenti, ne-am trezit filozofand chestii dubios de simple si complexe in acelasi timp. Hai sa iti dau un exemplu:

Tu cati oameni ai cunoscut in toata viata ta? Cati oameni ai recunoaste daca i-ai vedea fata in fata si ti-ai aduce aminte de ei? (merge si in poze)
Adica ok, o poti lua asa: cativa colegi de la gradinita, parintii unora dintre acei colegi, o parte din colegii din clasele I-IV, o parte din parintii lor, o parte din colegii din V-VIII, parintii unora, in unele cazuri bunicii unora dintre ei. Colegii de la liceu (cu parintii lor), colegi de facultate (daca or avea parinti), parintii tai, rudele tale si pritenii tai din fata blocului. Simplu, nu? Eh acum vine partea amuzanta! Ia si pune tu la socoteala: prietnii prietenilor tai pe care i-ai mai intalnit, tanti de la magazinul din colt, vecinii, finii, prietenii finilor, ciudatul din tren cu care ai stat la o barfa, soferii de taxi, nenea de la chioscu de ziare, prietenii de familie, copiii prietenilor de familie, colegele de servici ale mamei tale, prietenii tatalui tau, colegii de la munca eventual, tanti pe care o vezi plimbandu-si cainele zi de zi, prietenii facuti in mod aleator la o petrecere la care nu stiai ce cauti. Si oricat stai si aduni, pe cand insfarsit te plictisesti si consideri ca ti-a crescut parul destul calculand, dupa ce tragi linie, iti mai aduci aminte de o persoana care la randul ei mai atrage dupa sine cateva zeci de persoane. Asa ca ajungi sa te intrebi: pe cine mama naibii nu cunosc?

Dupa ce ne-a luat pe amandoi durerea de cap si am constat ca viata si-a pierdut parca un pic din frumusete, mi-am adus aminte de un articol dintr-un manual de engleza de prin clasa a Xa. Acel articol zicea ca mergand pe principiul „cunosc un priten care stie pe cineva”, poti da de oricine din lumea asta in maxim 6 cunostinte. De oriunde din lume! Trebuie doar sa apelezi la prietenul potrivit care la randul sau sa apeleze la prietenul potrivit. Am facut putina cercetare si am vazut ca teoria se cheama Six degrees of separation, cine vrea se poate documenta mai mult dar ideea e simpla. Ce inseamna asta? Asta inseamna ca in orice moment al vietii tale, tu esti la maxim 6 persoane distanta de vedeta ta preferata de film (da, orice gen de film), la 6 persoane distanta de orice presedinte, orice traficant de droguri sau orice asasin platit. Asta inseamna ca individul ala libidinos pe care l-ai vazut intr-un bar dintr-o tara straina intr-o vacanta acum cativa ani, e la maxim 6 persoane distanta de la o cunoaste pe mama ta. Inseamna ca poti da de oricine in lumea asta vrei!

De parca asta nu era destul, am mai dat peste alta statistica care iti aminteste la modul cel mai sincer si stiintific, ca niciunul din noi nu puteam exista in secunda asta fara putin incest….sau putin mai mult. In cel mai bun caz, chiar si parintii tai sunt eventual ceva verisorii de al 40-lea grad. Asta pune un pic in perspectiva faza cu „ia zi varule”, nu-i asa? Filmuletul cu pricina, foarte scurt si usor de digerat, il gasesti AICI.

Acuma eu nu garantez daca si cat o sa mai dorm in noaptea asta pentru ca cel mai probabil imi voi aminti la fiecare cateva secunde de o alta persoana pe care o cunosc sau pe care am cunoscut-o. Dar te face intr-un fel sa realizezi ca…e o lume mica, nu-i asa?

Stiu ca am zis ca vin pe piatra asta din Marea Nordului ca sa studiez inginerie auto. Stiam din ziua 1 ca eu defapt vin aici ca sa ma fac un fel de mecanic cu diploma, in fond, asta e ceea ce imi doresc. In schimb pana sa devin mecanic, se pare ca o sa capat mai multa experienta pe parte de tinichigerie. Sa ma explic…

Astazi ca tot omul intr-o zi lenesa de duminca, eu lucram la fizica. Si pentru ca studiam despre transferul termic, imaginea de baza era o tigaie deasupra focului. Asa ca eu stateam si ma uitam la tigaia aia si ceva dadea cu virgula: parea cunoscuta! Dar de unde? Stau si ma gandesc putin si imi aduc aminte ca si eu aveam una exact la fel undeva prin bucatarie. Am dat 2 lire pretioase pe ea!… adica cam o bere si o flegma in banii astora. Ia mai sarit ei din smalt in decursul lunilor cat am tras de ea, dar nu-i nimic, ajuta la un trasfer termic mai bun. Mai stau eu sa ma mai gandesc putin, s-a votat! Mi-e foame!
Nu-i nimic, merg sa gatesc! Da, gatesc. Eu, ala care acum doi ani esuam in a prepara o supa la plic. Dar am progresat de atunci, acum sunt utilizator avansat al cratitei si aragazului. Ajung la bucatarie, tin minte ca ultima data mi-am facut orez in cratita aia acum o saptamana si ceva apoi am pus-o la inmuiat in chiuveta. Tot la inmuiat am gasit-o dar langa chiuveta…cu un strat generos de rugina in ea. Eh aici intra in actiune cursul despre propietatile materialelor si despre cum le protejezi.

Eh, nu-i nimic! N-am facut eu curs de tinichigerie, dar invat acum. Se ia una bucata burete, una bucata detergent, un robinet cu apa calda, niste ‘umniezai si niste cruci si se amesteca furios in cratita cu pricina. Si freaca si curata si freaca, pana a iesit si mama ruginii din cratita. Apoi pune orez in ea si da la mestecat. Aici intra in aplicare fizica de mai devreme: n-am foc, am plita electrica, plita se incinge prea mult, convectie. Amestec cu lingura in orez, se incinge lingura, conductibilitate, reduc „gazul” plita ramane incinsa inca o perioada, incapatanare, orezul incepe sa stropeasca: splash Iau o manusa de cuptor sa amestec, mi se incinge mana in manusa, radiere.

Si uite asa in incercarea de a face o singura portie amarata de orez am facut practica pe partea de tinichigerie, am repetat o lectie despre propietatile materialelor care intra la examen si am invatat lectia la fizica. Cine a spus ca inteligenta nu trece prin stomac?