Archive for the ‘Drumuri’ Category

Noaptea din tren

Posted: 24/04/2012 in Din viata mea, Drumuri

Am scris in urma cu cateva zile, un post de pe telefon, plangandu-ma despre ce drum lung si imputit ma asteapta de la Baia Mare pana la Bucuresti si despre ce colegi de compartiment am nimerit. Cred ca e un moment bun sa povestesc macar pe scurt si continuarea drumului. Dupa ce am pornit din Baia Mare, in vagonul nostru de 8 persoane, in care pe atunci eram doar 6, au mai venit inca doua (ceva gen ca in melodia aceea „In casuta cu alune…”). O familie, el si ea, pe la 40-50 de ani care se intorceau din concediu. Pareau OK, daca individa n-ar fi povestit tot drumul „tragedia” crunta prin care a trecut atunci cand la receptia hotelului i-au adus cafea cu lapte in loc de cafea fara lapte. Unii oameni au o viata prea linistita… Tot ea a facut valuri (la propriu) atunci cand i-a cerut butoiasului de fata a babei sa faca schimb de locuri, caci ea trebuie sa mearga numai cu fata. Valurile de care vorbesc au fost cele de grasime de pe corpul fetei cand s-a ridicat. Oricum tot taranul a fost cheia spre un trai mai bun.

Cam la o ora dupa ce am pornit din Baia Mare, omului nostru i se face foame. Barbat pregatit scoate din sacosa o paine facuta la cuptor, rupe un colt, musca din el, iar apoi scoate din sacosa o sticla de 1,5 litri de lapte acru. Si incepe sa mananece: un colt de paine, o gura de lapte. Nu stiu daca asta a fost ritmul lui, pentru ca in secunda 2 eu am iesit pe coridor, unde am constata ca inafara de compartimentul nostru full, restul vagonului era gol, cu vreo 2-3 exceptii. La nici 10 sec dupa mine, iese si tipa draguta din colt. Pana atunci nu mai vorbisem cu ea, dar pentru ca amandoi am iesit pe hol din cauza meniului omului, am decis sa incepem conversatia de acolo. Nu apucam sa schimbam 3 cuvinte, ca, manat de curiozitate si gonit de miros, apare si studentul pe hol. Asa ca am inceput sa vorbim pana ne-am retras intr-ul alt compartiment de 4×4, unde ne-am lungit in toate partile  si in care am ramas restul calatoriei.

Multumita mie, ne-am putut uita la un film pe laptopul meu, si multumita fetei, care intre timp am aflat ca se numea Roxi, am putut juca si un joc de carti. La care am mancat bataie grav.  Pana la urma n-a mai dormit nimeni in noaptea aceea si eu personal nici nu am remarcat cand s-a facut ora 6 dimineata de am ajuns in Bucuresti. Nu stiu cata lume isi poate imagina ce placut e sa stai relaxat de vorba cu 2 persoane pe care nu le-ai mai vazut in viata ta, povestind absolut orice iti trece prin cap, stiind ca la rasaritul soarelui cu totii vom devenii straini unul pentru celalalt si tot ce ne va ramane va fi amintirea noptii. Trebuie sa recunosc ca genul acesta de prietenie de-o noapte mi-a facut un bine nespus, ca sa nu mai vorbesc de placerae de a intra in mintea unor necunoscuti, a le afla povestile de viata doar pentru ca odata cu rasaritul sa ne continuam fiecare drumu in directia lui.

Daca as avea certitudinea ca as mai gasii oameni de viata in tren, as fi tentat sa mai imi cumpar odata un bilet dar tot mi se pare o loterie riscanta mersul asta cu trenul 🙂

In ultimele doua zile a fost din ce in ce mai frig. Din pacate, intr-una din zile (mai precis ieri) am fost nevoie sa astept maxi-taxi-ul sa vina in Ghencea. Bineinteles era frig, era seara, eram obosit si nu eram singur pe acolo. Asa cum te astepti sa se intample intr-o autogara, mai era lume prin zona; dat fiind ca imi era prea frig sa imi scot mainile din buzunar ca sa imi pun castile in urechi, puteam auzi ce vorbea lumea. Am stat, am ascultat si la final nu stiam daca sa rad sau sa imi trag palme.

Din cate se parea maxi-taxi-ul intarzia destul de mult. Trebuia sa soseasca de 10 minute si nu era nici urma de el. Pe trotuar, vreo doua babe cam la 50-60 de ani schimbau pareri. Discutia lor era atat de privata incat sunt convis ca o auzeau si trecatorii de pe partea cealalta a soselei, dar nu asta conteaza. Ma amuza ca una dintre ele sustinea ceea ce tot aud: „Sa bage mai multe masini!” Cealalta era la fel de convisa ca „asta nu ar schimba nimic! Soferii sunt niste hoti si niste trantori”. Atrasa de vocile pitigaiate si volumul puternic al conversatiilor, o alta baba ce lasa in urma ei un val cu miros de naftalina s-a alaturat discutiei fiind convinsa ca „sunt niste ticalosi! Acuma merg toti incet ca sa ne tina pe noi in frig si sa mai scoata ei bani, sa iasa mai multa lume in statii”. Cinste ei, clar i-a „dejugat pe mafioti”. si cand ma gandesc ca eu credeam ca generatia mea e cea cu teoriile conspiratiei.

Mereu mi-a fost sila de persoanele asta care habar n-au ce vorbesc, doar isi dau cu presupusul, dar isi expun parerea cu tonul unui savant care stie exact ce vorbeste, iar mai apoi se asteapta ca cele spune de el sa fie luate ca litera de lege.  Deci pentru a scapa de sila ce ma apuca si pentru a-mi dezmorti picioarele a caror talpi nu le mai simteam decat cu exceptia unui val de mancarime si usturime ce ma cuprindea din cand in cand, m-am mutat putin mai incolo, intre un grup de barbati si cateva pustoaice de vreo 30 de ani, dintre care multe vorbeau la telefon.

Acolo subiectul era altul: „sa vezi ce-i fac la ticalosul asta cand vine”. Auzind asta am decis sa ciulesc putin urechile pentru ca stiam ca va fi amuzant. Doua „domnisoare” se plangeau initial la telefon de frigul pe care trebuie sa il indure si nesimtirea sofierilor. Domnii de langa mine imediat si-au dat seama ca si ei au aceeasi parere si au inceput sa se laude cat de mult ii urasc si ei pe soferii de maxi-taxi, chiar daca pe unul l-am recunoscut ca fiind chiar el un fost sofer. Ce mai conteaza, duduile au intrat in vorba cu ei, mission acomplished! In cercul lor toti se laudau cu ce urmau sa realizeze: „sa vezi ce scandal ii fac cand vine!” … „las ca vede el cat pot sa fiu de a dracu'”, „da crezi ca ii dau 3 lei pentru conditiile astea?” „ah, stai sa vezi, ca eu nici nu ii platesc!” „mama, sa vezi ce ma iau de el cand vine aici!”  Si tot asa o tineau, intr-o continua amenintare.

Ceva mai incolo, intr-un colt, e eleva grasa vorbea intr-una la telefon. Eu sincer pe ea am admirat-o cel mai mult. Nu m-a interesat ce minciuni ii debita sufletului nevionovat de la celalalt capat al receptorului, dar am admirat-o pentru faptul ca nu purta manusi, si totusi a tinut telefonul la ureche mai bine de jumatate de ora. O jumatate de ora a fost cu mana la ureche, in conditiile in care mi-e imi era prea frig sa imi scot mana din buzunar sa ma scarpin pe frunte.

In cele din urma a venit maxi-taxiul: va las sa ghiciti reactia oamenilor. Ne-am strans toti intr-un singur sir (dez)ordonat si am inceput sa ne impartim coate pentru cine intra primul in maxi. Babele grase si cu multe sacose vroiau prioritate, da eu aveam prioritate de frig+de coate. Am gasit un loc, m-am asezat si am continuat sa tremur. Toti oamenii au urcat, toti oamenii AU PLATIT, si dupa ce am plecat era o liniste generala in maxi. Motivul pentru care a intarziat 40 de minute? Un TIR ramasese in pana si blocase o banda de mers. Mi-ar fi placut sa ii intreb pe vitejii si vitezele care se laudau ca nu platesc ce s-a intamplat de au platit, dar am zis ca n-are rost sa imi pun lumea-n cap.  La finalul serii am ramas cu o trista imagine a societatii ce ma inconjoara si a guralivilor din ea…

Salutari din trecut! Nu stiu sigur ce zi sau ora sau an este in acest moment cand citesti asta, dar la mine este 28 Iulie 2011 ora 00:56.  Ma aflu in inima Maramuresului, la bunici, intins in pat si fara somn, acoperit de un cearceaf pentru ca mama sa nu fie deranjata de lumina ecranului telefonului meu. Interesant este ca nu tastez asta direct pe blog ca de obicei; nu tastez pe telefon pe blog prin intermediul aplicatiei WordPress for Android, pentru ca am o singura liniuta la semnal, si acela doar GPRS si si acea liniuta apare si dispare. Drept urmare imi scriu povestea intr-un fel de sticky note si intentionez sa o postez pe blog atunci cand o sa am acces la internet. Nu sunt inca foarte sigur cum o sa ajunga aceste randuri pe net, insa promit sa ajunga nealterate si cu aceleasi greseli pe care le fac chiar in acest moment.. Partea frumoasa este ca pot face ceva ce mi-am dorit de mult timp: adesea compuneam inainte de culcare intregi articole pentru blog, iar dimineata articolele mi se pareau foarte stupide  si imi parea foarte rau ca nu le postasem atunci cand am avut ocazia. Acum promit in mod solemn sa postez si sa nu intervin asupra articolului chiar daca probabil vorbeste doar oboseala din mine probabil. In seara asta (a se citi 27.07.11) m-am apucat sa citesc „Piatra sculptata” primul volum din trilogia „Cartea timpului”. Asa ca o prima impresie mi se pare ca autorul, un francez al carui talent e tras in jos de nationalitatea sa pe care eu o consider prin definitie incarcata de snobism, a uitat de incipit. Desi mi-am  dorit sa dau peste o cafte care sa intre in paine de la inceput, mi se pare usor anormal faptul ca la pagina 20, protagonistul care am ghicit dintr-o descriere vaga ca are 14 ani sa fii calatorit in timp si deja sa fie pe frontul bataliei de la Verdun. Si acum, scriind la viteza redusa din caza ca nu pot tine telefonul in modul landscape pot observa „coincidenta”: autor francez – batalia de la Verdun. Eu stiu ca aceasta a fost una din cele mai semnificative batalii ale Primului Razboi Mondial, dar tot stau si ma intreb daca nu cumva e o metoda subtila a autorului de a ne amintii de maretia natiei sale mancatoare de branza cu mucegai pe frontul de lupta?  In fine, inafara acestui aspect, al incipitului, si a faptului ca actiunea mi se pare ca in unele locuri nu e destul de bine cusuta, ii dau puncte in plus si ii scad din snobism pentru ca a vorbit destul de detaliat despre Egipt si pentru faptul ca, se pare (n-am citit inca decat jumatate de carte) ca o buna parte din actiune se petrece in castelul lui Vlad Tepes si a dat date corecte despre el si legenda lui Dracula. Deci ma bucur ca stie folosii Wikipedia.  Apropo de Wikipedia, voi cum va simtiti cand se vorbeste intr-o carte de lucruri adevarate. Adica cum va simtiti cand aflati ca personajul principal joaca Counter Strike sau ca bea Coca-Cola? In momentelea astea, daca e o carte care imi place si in care ma regasesc cu personajul, ma astept sa imi rasara in mijlocul camerei un gnom, sau ca atunci cand las cartea din mana sa ma trezesc pe Marea Nordului pe un vas de vikingi. Dsca nu imi place cartea, atunci de regula capat o antipatie pe lucrul folosit de personaj. Din fericire Ion a lui Liviu Rebreanu nu era bautor de Cola, deci eu pot sa beau in continuare. Dar repet: voi cum va simtiti cand dati peste ceva familiar in romane?

Da, asta e noul mod de a calatorii! Vrei sa ajungi undeva, fuck the train, de avion nu spun nimic, nu am fost, sunt sigur ca e bun, tac din gura. Insa fata de tren, autostopul e net superior. Astazi am vrut sa plec la Turda, si cum nu am vrut sa dau 70-80 de lei pe biletul de tren ca sa stau 9 ore cu fundul pe scaunul ala, am ales sa fac autostopul.
M-am dus cu metroul pana la Pacii, am mai mers pe jos pana la o reprezentanta BMW, de unde puteam vedea intrarea pe autostrada, si mi-am intis hartiunta cu ruta „RM VALCEA-SIBIU-SEBES-TURDA”  am stat cam 10 minute dupa care a oprit un om cu o duba, care mi-a zis pana unde merg, ca el merge pana la Cluj. Dar urmatoarea lui intrebare a fost:
„Cat platesti?”
„20-25”
„Nu merge, nu te duc asa!”
„Dar cu cat ar merge?”
„Pai cu 40-45 ca sunt care dau 15 lei de la Pitesti la Rm. Valcea”
„Pai atunci ma duceti pana la Valcea?”
„Dai 25 lei pana acolo?”
Si m-am enervat si am zis:
„Sti ce domnle, asa mai bine ma lasi aici, astept pe altcineva si tu iti iei pe cineva care plateste”

Si m-a lasat si m-am intors la locul meu, unde in 3 minute a oprit o masina cu „talibani” (a se citi „tigani”) Unu mai tanar la volan, si un gras cu mustata in dreapta. In masina mai era un autostopist care mergea pana la Pitesti, toate bune si frumoase, dar ala le-a dat pe ruta aiia 15 lei, ceea ce m-a pus pe mine intr-o pozitie delicata, avand in vedere ca mergeam pana la Rm.Valcea. Ajuns acolo, le-am dat 20 de lei si i-au luat fara sa se uite la ei. De acolo am mai stat cu afisul 5 minute si a oprit un tanar (ungur) de 22 de ani cu un IVECO Eurocargo de 7,5 tone ce venea cu frigidere Beko de la Targoviste. El m-a luat si m-a dus pana la intrarea pe A3. Am facut un popas la Saliste, la un ARAL unde tin minte ca m-am oprit de cateva ori si cu tata (anu trecut mi-am luat o Cola si o inghetata BEST de acolo). Acolo am stat 45 de minute dupa care am venit intins pana la Turda. Am mai dat 20 de lei, si dupa am venit acasa. It’s good to be back. Acum trebuie sa vad cam care o sa imi fie programul pe urmatoarele zile. S-ar putea sa aiba si tata ceva drumuri prin tara. O sa fie frumos 🙂

Nu mai departe de saptamana trecuta ma laudam ca am gasit secretul zilelor perfecte si ca acesta este nedormitul noptilor de miercuri spre joi si statul la birou scriind despre Eminescu. Ei bine, soarta ma face sa repet aceasta reteta; de aceasta data fara sa vreau. Trebuie sa recuperez in seara asta tema care trebuia s-o fac pe marti si eu n-am facut-o pentru ca eram la Turda (sau pe tren, depinde care scuza e mai buna). Ei bine, in seara asta trebuie sa fac o sinteza a unor foi despre viata lui Eminescu, privita din toate unghiurile. Trebuie scrisa de mana si trebuie scrise foarte frumos, ceea ce pentru mine mereu a fost o problema. Am scris deja 4 pagini si fac o scurta pauza pentru a-mi lasa mana dreapta sa se odihneasca. E foarte obositor sa scrii frumos! Oricum incet-incet cred ca o sa incep sa il visez pe Eminescu, asta desigur cand o sa ajung sa pun capul pe perna.

Oricum o sa imi fur 5 minute din somn/tema pentru a face un scurt rezumat al altei nopti albe, cea de luni spre marti. Am pornit la ora 23:55 din Campia Turzii cu un accelerat (sau rapid, habar n-am) care ajungea  in Bucuresti la ora 9:23. Ciudat a fost ca de data asta era si mama cu mine, pana acum ea a fost de obicei cu mine la drumul dus, sau nu a fost deloc. Sincer, cred ca era mai bine daca nu venea nici de data asta, era un loc mai putin in compartiment. Am nimerit un compartiment foarte bine incalzit, excesiv chiar, in care mai erau doi tineri, care spurinzator, pareau civilizati si spalati. Un lucru tot mai rar in trenurile de noapte din Romania. Dar pentru ca ocupa si mama un loc in compartiment nu am putut face cumva sa ma intind pe 2 scaune ci a trebuit sa dorm in fund. Sau cel putin am incercat. Am citit cateva capitole din Stapanul Inelelor (pana mi-a venit somnul) si dupa aceea mi-am cautat o pozitie cat-de-cat comoda. Am facut un efort si am reusit sa imi pun picioarele pe scaunul din fata mea care era gol, si printr-o minune am reusit sa adorm. M-am trezit dupa circa 30 de minute cand am alunecat de pe ambele scaune (si cel din fata pe care imi tineam picioarele, si al meu, pe care imi rezemam ceafa) si am dat destul de zgomotos cu fundul de podeaua trenului. Bine ca nu am ajuns cu fundul pe traverse. M-am trezit si mama, care dupa cum am descoperit nu are absolut nicio problema in a dormii stand pe scaun, s-a oferit sa faca ce mi-a fost mie prea rusine sa ii cer. S-a dus pe scaunul liber din fata mea si mi-a lasat mie locul ei (care era langa al meu) sa ma intind linistit. In cele din urma pe la 4 dimineata am reusit sa adorm. Si somnul cel dulce a tinut pana la pa ora  8 si jumatate cand m-am trezit nici acum nu stiu de ce. Oricum… sunt surprins si de faptul ca am reusit sa adorm in pozitia aceea usor chircita pe care o aveam. Poate faptul ca aveam capul la cativa centimetri de picioarele unuia din tinerii aceea reprezinta o posibila solutie a misterului, nu stiu! In fine, cert este ca a trecut o noapte cu putine ore de somn, urmata de 6 ore de scoala, dupa aceea un somn bine-meritat de aproape 9 ore, in noapte de marti spre miercuri si in seara asta….o lipsa de somn, ca sa fie balanta echilobrata.

Cam atat imi permit sa povestesc, e timpul sa ma intorc la influenta lui Schopenhauer in opera lui Eminescu.