Archive for the ‘reviews’ Category

Dupa aproape doua saptamani pline de teste, ascultari, examene, nopti aproape albe si mese nemancate, am gasit azi ragazul de a mai citii inca o carte in cadrul campaniei vALLuntar. De cateva saptamani observ ca toate posturile pe care le scriu sunt doar recenzii de carti, imi tot promit ca o sa mai postez si altceva, dar nu sunt un om de cuvant.

Am aflat despre aceasta carte tot dintr-o recenzie pentru aceasta campanie, de la acest om. Sincer acum nu cred ca ii pot multumii indeajuns ca mi-a starnit curiozitatea si m-a facut sa pun mana pe aceasta carte; dar sa trecem la subiect!

Guillaume Musso ne introduce direct in actiune. Este povestea doctorului Elliot in varsta de 60 de ani aflat intr-o misiune a crucii rosii in Cambodgia. Ca semn al recunostintei pentru tot ajutorul acordat, un batran vraci il intreaba pe doctor care e cea mai arzatoare dorinta a sa, iar in sufletul lui Elliot raspunsul e clar: sa o revada pe Ilena, adevarata sa dragoste, moarta in urma cu 30 de ani. El pleaca de acolo cu o cutiuta ce contine 10 pastile misterioase, aurite. In scurt timp Elliot afla ce poate face cu ele: poate calatorii cu exact 30 de ani in urma si o poate revedea pe femeia iubita. Pilulele il proiecteaza tot timpul in apropierea lui Elliot, cel cu 30 de ani mai tanar, deci o intalnire e invevitabila. Aici desigur apar riscurile calatoriei in timp: cel mai mic gest poate modifica cursul lumii, iar Elliot trebuie sa isi cantareasca atent cuvintele si actiunile pentru a nu-si da viitorul peste cap.

Afland motivul pentru care dublura sa mai invarsta s-a intors in trecut, Elliot cel tanar, vrea toate detaliile mortii Ilenei si mai important: cum o poate impiedica. In acelasi timp, Elliot cel batran e constient ca daca Ilena ar supravietuii, fiinta la care el tine cel mai mult, fata sa Angie, rezultatul unei aventuri de o noapte in Italia, nu ar mai exista. Pana la urma se ajunge la un conflict intre aceeasi persoana in diferinte momente ale existentei: una care nu doreste sa isi piarda fiinta iubita devenind condamnat la o viata de agonie, si condamnatul, care nu vrea sa isi schimbe soarta, renuntand la singura sa alinare. Adevaratul mister al acestei carti este daca va reusii Elliot sa gaseasca o cale prin care poate salva viata unui om, fara a modifica cursul vietii sale si a celor din jurul sau.

Cartea este scris intr-un ritm foarte alert, iar pe mine m-a tinut in suspans, fortandu-ma sa citesc cat mai repede fiecare pagina doar pentru a afla ce se intampla pe pagina urmatoare. Un lucru important pentru mine la aceasta carte: nu este prima carte care ma face s-o citesc pe nerasuflate, nu e prima carte in care simt ca traiesc cot la cot cu personajele, nu e prima carte care imi transmite fiori de bucurie sau suparare, insa e prima carte (de pana acum) care m-a atins. A fost un moment cand trairile personajelor m-au atins drept la suflet. Nu mi-au dat lacrimile, insa o sa fiu cinsitit si o sa recunosc ca nu eram prea departe.

E o carte simpla, dar care pastreaza suspansul pana la ultima pagina. Defapt sa fiu sincer, cand am ajuns la ultima pagina, am intors-o, am intors si coperta, si am rasucit de doua ori cartea in speranta ca o sa gasesc continuarea.

Un singur neajuns ii gasesc: cel care a facut traducerea si redactarea trebuie tras putin de urechi! Nu zic, Doamne fereste, ca nu e tradusa bine, doar ca in anumite locuri adaptearea din franceza in romana nu e chiar perfecta. Nu zic ca e gresita, doar ca sare in ochi. Alta chestie care am remarcat-o au fost o serie de typo-uri: mici greseli de „scrieri”, o litera batuta in locul alteia, care de primele doua dati am incercat sa le evit, dar dupa aceea am inceput sa ma intreb pentru ce mai e platit omul responsabil cu depistarea acest greseli normala pana la urma, atunci cand scri ceva la calculator.

Ca sa nu mai lungesc povestea, cartea „Vei fi acolo” a lui Guillaume Musso tocmai a fost propulsata in varful listei mele de carti preferate. Daca va place o poveste despre aventura, dragoste, lupta cu soarta, toate presarate cu un strop de fictiune, eu va recomand cartea. Daca genul de carte care va place nu se regaseste in cele descrise de mine mai sus, atunci va recomand SA INCERCATI cartea. Macar primele pagini. Ce aveti de pierdut?

Tot in cadrul campaniei de vALLuntariat am aflat ca pot scrie recenzii si la carti de la ei pe care le-am citit mai demult. Mai am prin camera doua carti de la ei, citite dar de care nu am pomenit. Am decis sa incep cu una din cartile mele preferate ale anului 2011:Nepovestitele trairi ale templierilor romani de Adrian Voicu. Am pomenit de aceasta carte in treacat, intr-unul din articolele scrise spre sfarsitul verii, insa ma indoiesc ca am reusit sa surprind si sa transmit mai departe catusi de putin din genialitatea acesti lucrari. Tin minte si acum cum am dat peste aceasta carte: pe picior de plecare spre Targoviste, avand o jumatate de ora la dispozitie, am intrat intr-o librarile langa Gara de Nord, a fost prima carte pe care am vazut-o si singura cu care am plecat mai departe la drum.

Titlul te duce cu gandul probabil la tot felul de secte misterioase, la ritualuri ascunse, la secrete religioase care te astepti sa-ti scutere din temelii parerea despre istoria romaniei. Si intr-un fel o face, dar nu tocmai asa cum te asteptai. Povestea se invarte in jurula  trei eroi: Berilă Valahul, Pișta Massy – ungurul – si Kremvurșt von Schlitz – sasul.  Banuiesc ca ati inceput deja sa va imaginati tonul pe care sunt relatate evenimentele din carte.  Cei trei iau la trap europa secolului XIV, din Franta pana in Tara Romaneasca, inca neintemeiata. In calatoria lor ei fac cunostinta cu Filip cel Frumos, cu Papa Clement al V-elea, cu Dante, Romeo si Julieta, Mesterul Manole, iar in final cu Basarab I, intemeietorul Tarii Romanesti. Cu toti acestia cei 3 au stat de vorba, si-au dat cu parerea sau au indreptat anumite nedreptati, dovedind ca la baza oricarei legende sau a oricarui mister din istorie, gasim un roman si un sas (si un ungur).

Cartea este burdusita inca de la prima pagina cu nume sugestive, foarte comice. Cartea are un ritm alert care pe mine m-a tinut in priza pana la ultima pagina si va spun ca am ras cu lacrimi la fiecare a doua pagina pe care o dadeam. La celelalte doar zambeam sau radeam simplu.  Comicul de nume si de limbaj e cel care da toata savoarea cartii si asta imi permite sa-ndraznesc sa-l compar pe Adrian Voicu cu un Caragiale modern. Mi-ar placea sa gasesc aceasta opera in programa obligatorie alaturi de O scrisoare pierduta.

Revenind la carte, mi-ar placea la nebunie sa va pot prezenta cateva citate, cateva nume, dar e imposibil sa va transmit acelasi sentiment ca atunci cand descoperiti denumirile in mediul lor natural. Pe cat de amuzanta si palpitanta ar fi cartea, pe atat de verosimila este povestea. In fond nu ofera decat o alta perspectiva asupra evenimentelor cel mai marcante ale secolului XIV, o perspectiva care te face sa iti doresti sa fii prins acele vremuri.

La fel ca ultimul post, si acesta este o recenzie prin care intentionez sa ii pun la munca pe cei de la Editura All. Sunt vALLuntar!

Ultima carte citita, cam in graba recunosc, este Sus, in aer de Walter Kirn. Nu stiu sigur ce m-a determinat sa aleg cartea, insa un bun argument a fost faptul ca nu am vazut filmul. Da, in 2009 s-a facut un film dupa aceasta carte, insa doar uitandu-ma acum la trailer, la 2 noaptea dupa cca 11 ore de citit despartite doar de o pauza de masa si cateva pahare de cola, pot spune ca n-a reusit decat sa-mi ameteasca putin mintea oricum visatoare. Ma consolez cu gandul ca filmul oricum se departeaza de carte.

Cartea ne prezinta povestea lui Ryan Bingham, sau mai bine zis Ryan iti impartaseste povestea lui. De cum deschizi cartea te trezesti pe un loc la clasa I intr-un avion gata de decolare, cu Ryan alaturi care te initiaza in lumea lui. Care e aceasta? Ei bine el traieste in Aerocosm. E omul care calatoreste intr-una, aeroporturile fiind singurele locuri pe care le poate numii cu adevarata „acasa”. La baza el este Consilier pentru Tranzitia in Cariera; asa cum singur recunoaste, e un nume pompos pentru o persoana care trebuie sa ii convinga pe proaspetii someri ca pierderea unui loc de munca nu e un capat de drum, ci sansa de a urca mai sus pe scara sociala.  El bate America in lung si-n lat zburand de la client la client, fiecare calatorie aducandu-i mile. Mile de fidelitate pe care le va putea folosii sa calatoreasca oriunde. Noul lui tel in viata este sa stranga 1 milion de mile.

Pentru asta el mai are nevoie de o saptamana. O ultima saptamana, bine planificata, la finalul careia dupa ce isi va atinge telul, se va linistii. E mult prea tanar pentru pensionare, dar e ferm convins ca are un loc asigurat la o anume MythTech.  Zburand de pe un aeroport pe altul, Ryan traieste o viata aparent haotica, epuizanta si celibatara, insa e genul de viata pe care eu sincer o apreciez si aproape ca mi-o doresc. O viata mereu pe fuga, a prieteniilor de-o zi; tot timpul esti inconjurat de oameni pe care nu i-ai mai vazut vreodata, fiecare fata avand in spatele ei o poveste ce asteapta sa fie ascultata, sau comentata, iar la finalul zborului prietenia se rupe fiecare continuandu-si propiul drum. In aceasta lume Ryan detine un loc privilegiat, ajungand o fata familiara personalului de pe aeroporturi, din hoteluri adesea petrecandu-si noptile din hoteluri in compania vre-unei stewardese, barmanite sau pur si simplu a altei „locuitoare” a Aerocosmului constienti fiind amandoi ca in zori fiecare decoleaza spre noi orizonturi si afaceri.

Planul lui Bingham este ca in 6 zile, dupa 10 orase vizitate, sa isi implineasca milionul de mile de calator fidel si sa isi gaseasca o slujba mai „stationara”. Nu pentru ca nu i-ar placea stilul sau de viata, dar pentru ca anumite convingeri si circumstante il imping spre acest lucru. Desigur ultimele mii de mile apar foarte greu mai ales cand itinerariul sau e pus la incercare de promisiuni nerespectate, obligatii de familie, precut si o umbra din trecutul sau reaparuta acum din senin.

Apreciez cartea aceasta pentru ca a reusit sa surprinda la o scara mult mai mare, ceea ce simt si eu aproape zilnic din conditia mea de navetist. Indiferent ca sunt in tren, autocar sau maxi-taxi am avut adesea momente cand am fost incercat de sentimentul acela de curiozitate privindu-i pe cei din jur si am gustat sentimentul de bunastare atunci cand gasesti pe cineva cu care sa iti imparti povestea: cine esti si incotro te duci. Imi place pentru ca ma regasesc in ea, sau mi-ar placea sa ma regasesc si mai mult in ea, descoperind prin intermediul ei ca, fara sa vreau, mi-am contruit propiul meu „aerocosm”.

Ce nu prea mi-a placut au fost paginile intregi umplute de la o laterala la cealalta cu descrieri si povestiri. E o lume foarte bine conturata, foarte palpabila insa la un moment dat ajungi sa te simti strangulat de randuri. Esti tentat sa sari cateva randuri, caci daca vrei sa sari la urmatorul alineat ar insemna sa dai pagina, dar nu poti de teama ca tocmai randul pe care vrei sa-l sari sa nu contina un detaliu picant.

Desi pe alocuri frustranta si sufocata in detalii, cartea mi-a placut mai mult pentru ideea pe care o transmite, pentru lumea aceasta a omului calator ce-si gaseste bucuria in cafenele si butique-urile din aeroporturi si tot in aceasta lume isi cunoaste, macar pentru cateva ore prietenii. E lumea in care sincer, mi-ar placea sa locuiesc, chiar daca numai pentru o scurta perioada.

Acum doua saptamani, cand am citit pe Facebook ca cei de la Editura ALL trimit carti bloggerilor, iar apoi preseaza minute de voluntariat pe baza numarului de recenzii primite am crezut ca nu e posibil si sigur imi scapa ceva. Dupa ce am citit cu atentie descrierea campaniei vALLuntar am hotarat ca trebuie sa iau si eu parte la actiunea aceasta. Mi-am ales de pe site-ul lor o carte a carui titlu am considerat ca imi reflecata destul de bine stilul de viata in ultimile 5 luni: Insomina de Chalrile Huston.

Pe cat de mult imi displac thriller-ele, pe atat de entuziast eram sa incep cartea. Defapt cred ca este prima carte de acest gen pe care o citesc; si asta s-a vazut. Primele capitole au fost ca o plimbare prin ceata pentru mine, realizand apoi, dupa cateva minute bune de meditatie, frumusetea cartii pe care o aveam in maini. Cartea urmareste cateva zile din viata politistului Parker Hass, ce lucreaza sub acoperire ca traficant de droguri.
Charlie Huston reuseste sa creeze o replica a lumii noastre, pe cat de fictionala, pe atat de convingatoare. In anul 2010 lumea s-a schimbat. Un nou virus al insomniei devasteaza planeta, modificand din temelii lumea pe care o cunoastem. Oameni care nu mai sunt in stare sa doarma de luni insir, constienti ca se indreapta spre moarte isi gasesc alinarea intr-un joc video si viseaza la singurului lucru ce le poate aduce cateva ore de somn: DR33M3R.  In aceasta lume macinata de foame, de razboaie si guvernata de frica, politistul Parker se infiltreaza tot mai adanc in randul traficantilor si consumatorilor de droguri, cautand sa gaseasca capul pietei negre de DR33M3R. In acelasi timp mintea sa este macinata intre datoria de a conduce si finaliza ancheta si nevoia de a-si ajuta nevasta insomniaca si a readuce armonia in lume pentru a avea unde sa-si creasca fetita nou-nascuta. Aceasta determinare are sa-l duca pe ofiterul Hass fata in fata cu sursa problemelor: o conspiratie aparent scapata de sub control, a carui singura finalitate este controlul.

M-a fascinat ritmul alert al cartii si mai ales bogatia de perspective. Povestea ne este afisata prin ochii lui Hass, a amintirilor si framantarilor sale, precum si prin ochii asasinului insarcinat cu lichidarea lui Parker. Caile lor se intersecteaza aparent accidental, insa mi-a placut la nebuine sa patrund in mintea unui om ce cauta si apreciaza perfectiunea unei crime si armonia adusa de moartea unui om. Intreaga carte mi-a lasat impresia unui film bun, unul la care am avut acces si in culise, si pe care am avut timp sa il analizez si sa-l inteleg.

Daca va reusii sau nu Parker sa gaseasca o solutie care sa stopeze pandemia si daca va reusii sa ii ofere fetitei sale viitorul pe care aceasta il merita va las pe voi sa aflati. Recomand cartea tuturor celor care apreciaza o carte ce stie sa pastreze suspansul pana la ultima pagina, cu o poveste clara, extrem de verosimila, o carte plina de actiune dedicata nu doar iubitorilor de thriller, ci tuturor celor dispusi sa ii dedice putin din viata lor.

! Daca doriti sa ajutati campania de voluntariat, fiecare comentariu pe care acest articol il va primii, va adauga 3 minute in plus de munca voluntara !

Aproape ca a venit vacanta de vara…. din nou! Nu stiu de ce dar ma deprima putin faptul ca a venit vacanta de vara, nu pentru ca nu vreau vacanta, ci pentru ca fara sa vreau am transformat-o intr-un dead-line. Cand am inceput clasa a X-a mi-am pr0mis ca pana o termin o sa realizez cateva idealuri. Nu pot sa spun ca am reusit, din contra! Asa ca pentru a alunga starea de dezamagire care a pus stapanire pe mine am decis sa ma uit la un film; am cautat in folderul cu sute de filme din calculator si m-am oprit asupra unuia, culmea, din secolul XXI: e vorba despre filmul RED. Daca dai un search pe Google o sa afli ca e din 2010, si ca noi romanii i-am tradus titlul in „Greu de pensionat”. Putina engleza pe care o mai stiu dupa 2 ani de engleza la nivel de liceu, imi spunea ca „red”  inseamna „rosu”, dar nu mai conteaza. I-am dat play si am inceput sa privesc. Am uitat sa mentionez ca actorul principal e Bruce Willis, pe care eu il retin pentru rolul memorabil din „Die Hard” mai ales primele 2 filme. Dupa aceea a inceput sa cheleasca si…parca si-a coborat standardele. Sa va explic de ce cred asta:

Inca de la inceputul filmului am observat ca actiunea are loc in preajma Craciunului, cand toata lumea impodobea si sarbatorea, numai el era singur acasa. Deja aveam in minte secvente din Die Hard si ma intrebam daca nu cumva o sa aud si acel „Hepy-ca-yey motherfucker” atat de celebru. Oricum se para ca nimeni nu a uitat cat de plin de actiune si in acelasi timp amuzant a fost filmul Die Hard, si orice film mai nou in care apare Bruce Willis, am impresia ca incearca sa il depaseasca pe Die Hard 1/2.  Si din pacate metoda pe care o folosesc cei de la Hollywood pentru asta e simpla: mai multe impuscaturi, mai multa comedie. Ar fi perfect daca s-ar limita doar la mai multe impuscaturi. Filmul mi s-a parut foarte tare, si in cele din urma am inteles si de ce la noi filmul se vinde drept „Greu de pensionat”: RED vine defapt de la „Retired. Extreamly Dangerous”, dar bineinteles ca nu scrie asta nicaieri pe coperta filmului.

Nu stiu de ce dar am impresia ca Bruce e cam disperat in ultima vreme sa mai apara in niste filme si atunci accepta chiar si filmele cu scene proaste de comedie. Filmul ar fi fost super daca producatorii nu incercau asa mult sa aduca in evidenta momentele comice, adica sincer…puteau fii mai subtili! In ultima perioada am vazut 2 filme mai importante cu Bruce Willis si ambele aveau 2 lucruri in comun: ambele erau filme de actiune stropite cu scene de comedie, in ambele filme Willis era chel. Eu cred ca de la chelie i se trage! De cand a chelit accepta sa faca din filmele in care apare, o tocanita din actiune si comedie. Mi-e dor de un film de actiune care sa iti bufneasca rasul, intr-un mod mai subtil! Ce-i drept, filmul asta reprezinta in opinia mea un progres fata de un alt film al sau ‘Cop out” care e mai mult comedie cu scene de actiune decat viceversa.  Si totusi am ramas usor dezamagit pentru ca stiu ca Bruce poate mai mult: l-am vazut in primele filme din seria Die Hard, l-am vazut in filmul „12 mokeys”, l-am vazut (pentru putin timp) in  „The expandebles”, sunt sigur ca nu i-ar fi foarte greu sa joace intr-un film, poate foarte asemanator cu RED, dar cu o idee mai putina comedie. Sper ca urmatorul sau film sa fie si mai bun

Alt aspect interesant la film a fost faptul ca in el a jucat si Morgan Freeman, ceea ce nu e un lucru anormal, insa e un lucru care imi da de gandit. Recunosc ca eu nu prea sunt fan Freeman, deci nu am vazut prea multe filme cu el, insa in ultimele doua pe care le-am vazut si in care el a avut un rol mai important (Wanted si RED), el nu a apucat finalul. In ambele, undeva inainte de aparitia ecranului cu „THE END”, personajul lui Morgan inghitea un glont. Ce aveti fratilor cu el? Nu e destul ca mai are putin si moare in viata reala, il mai omorati si voi in fiecare film? Lasati omul sa traiasca, macar pana dupa generice!

In fine, una peste alta a fost un film reusit care mi-a placut. Ii acord nota 8,5! Daca producatorii si regizorii de la Hollywood vor un sfat (pentru ca stiu ca toti din America imi urmaresc blogul) le sugerez pe viitor, keep the comedy lower, and keep the bullets flying