Posts Tagged ‘amintiri’

Fiind o ora nu prea tarzie dar nici prea matinala a notpii, si pentru ca imi era foame (si inca imi e) am avut un moment din acela in care incepi sa te gandesti la lucrurile pe care le-ai uitat si pe care nu ti le amintesti. Stiu ca ce am zis nu prea are logica, dar suna misterios si intrigant. La ce mi-a fugit mie mintea? Parola de mess. Si de acolo alta revelatie: messenger! Cand naiba am ajuns sa nu mai folosim mess-ul? Cand ne-am invatat cu „feisbuc-ul” bineinteles, dar totusi…

Mi-am adus aminte de vremurile, nu demult apuse cand granita intre a fi cineva si a fi un nimeni era data de existenta unui ID de mess. Pe vremea aia era tot ce ne trebuia ca sa legam o prietenie. Era vremea cand daca eram prea timizi sa cerem un numar de telefon, ceream un ID de mess, asteptam ca persoana in cauza sa ne dea accept (asta daca ne daduse ID-ul bun) si apoi daca lucrurile mergeau bine incepeam sa ne gandim la un numar de telefon. Erau vremurile cand atunci cand pe desktop iti aparea iconita de messenger simteai cum s-au deschis portile spre interactiunea cu oameni mai mult sau mai putin cunoscuti. Acum facebook-ul a usurat situatia. Acum daca ajungi sa vorbesti cu o persoana se presupune ca deja ti-a dat accept, asa ca te poti holba in voie la pozele persoanei fara sa stai sa te rogi de ea pe mess sa iti dea o poza, sau un pic de web.

Acuma nu duc eu o lipsa messengerului, dar ma gandesc ca acolo am invatat ce sunt emoticoanele si orice alt emoticon vad oriunde altundeva il raportez cu cele de pe mess. In capul si viziunea mea acelea erau „baza”. Dintr-un pur impuls de moment mi-am descarcat iar Messenger-ul. Surprinzator aveam aceleasi emotii cand se incarca. Am avut aceeasi tresarire ca acum 8 sau 9 ani cand l-am instalat prima data la cateva ore dupa ce m-am conectat la internet, atunci cand mi-a aparut pe desktop iconita lui. Mi-am luat inima in dinti si am intrat pe id-ul meu; cam pustiu. Mai erau online cateva persoane, dar analizand putin situatia ar putea fi acele persoane care si-au uitat contul logat undeva in adancul telefonului mobil, sau in cine stie ce aplicatie atunci cand au decis sa uite de mess. Am iesit dupa cateva zeci de secunde. Pentru scurt timp am vrut sa dau cuiva un mesaj sa il intreb „de ce mai esti pe mess?” dar in fond, ce e rau in asta? Ma rog, mess-ul a venit, a trecut, acum avem Facebook, maine poate avem altceva, ideea e: Tu cand ai intrat ultima data pe mess si de ce?

Nu stiu cat de comun e termenul de soimanit [șoimănit] prin zona voastra asa ca pentru a nu va face aluzii aiurea, va spun eu ca inseamana un fel de beteag, lezat, ranit, convalescent.

Ideea e ca azi a fost o zi de sambata care se anunta idioata. E octombrie, e frig, era inorat, exact ingretientele pe care nu le vreau intr-o zi de week-end. Mi-am dat seama ca va fi o zi nasoala atunci cand tata vine in camera mea la 8 jumate (dimineata) si imi zice sa ma imbrac repede. Motivul era acela ca trebuia sa izolam podul. Si prin noi, ma refer la eu si cu un fost coleg de serivi de-al tatei acum pensionat, adus special de la Turda pentru asta. In timpul in care noi trebuia sa trudim din greu in podul ala infrigurat prin care batea vantu, tata urma sa demonteze o soba veche si inutila din bucatarie si sa monteze un semineu. Si ne-am apucat de munca: scoate placile de lemn din podea, pune vata minerala, inlocuiestele cu bucati noi de lemn. Asta insemna ca placile alea mari de 3 metri lungime trebuiau manevrate si taiate la dimensiune. Nu ar fi fost o chestie chiar atat de nasoala, dar a trebuit sa muncim aplecati la 90 de grade, cel putin pentru ca lucram in zona in care acoperisul era in panta. Si pentru ca eu eram cel mai tanar, si pentru ca eram cel mai slab, si pentru ca nu era democratie, eu a trebuit sa hamalesc lemnele, sa le aranjez, sa le tai, sa le asez. Singura munca de care am fost scutit, a fost insurubatul suruburilor. In timp ce eu ma chinuiam cu sortatul, depozitatul, taiatul si masuratul, prietenul tatei imi dadea indicatii si facea aproape aceleasi operatii ca si mine, doar ca el le facea in zona in care puteai sta vertical. Dupa 12 (douasprezece) ore de hamalit lemne stand aplecat, am terminat munca.  Nu va pot spune ce bucurie a fost in subconstientul meu, si ce intepaturi dureroase au fost in spatele meu cand am incercat sa il indrept.

L-am mai indreptat eu de cateva ori pe parcursul zilei, insa indreptatul ala de „am terminat” e cel mai satisfacator si cel mai dureros. Acum gasesc foarte satisfacator sa stau intins pe spate, pe jos langa pat. Podeaua cea dreapta si tare imi face tare bine la spate.

Ciudat insa este faptul ca, desi durerile pe care le resimt acum in spate si in antebrate o sa se amplifice exponential pana maine, ziua de azi mi-a placut. A fost misto sa vad cum e posibil sa transpiri stand intr-un tricou cu maneca scurta, la jumatatea lui octombrie intr-un pod in care bate vantu ca afara; a fost fain sa vad cum e sa inhalezi atata praf si rumegus incat un doctor ti-ar zice ca ar fi fost mai sanatos sa ma apuc de fumat;  a fost misto sa frec fierastraul ala pana mi-a amortit mana si ma durea insasi faptul ca mi-era atasata la corp. De bine de rau m-a scos din rutina si mi-a dat un motiv sa nu vegetez la calculator. Macar stiu ca nu m-am plictisit. Adevarata aventura incepe insa maine (care de cand tot scriu la articolul asta, a devenit „azi”) cand va trebuii sa ma apuc de teme, iar mana mea dreapta va trebui tractata ca sa mimeze miscarea. Oricum, duminica va fi o zi interesanta.

Cred ca viata asta de bufnita in care ora de culcare e la mai putin de 6 ore distanta de ora de trezire incepe sa ma afecteze. Saptamana asta nu a inceput prea grozav, norocul meu disparand parca odata cu manualul de franceza, apoi ieri eram gata sa sustin ca a fost o zi reusita. Pana azi dimineata cand am descoperit ca hanoracul meu (pe care dupa ce ajung la liceu il bag in ghiozdan) nu era acolo! Automat am inceput sa il caut prin camera desi stiam ca nu il scosesem din ghiozdan. Convins ca e inca un articol pierdut pe saptamana asta, am plecat spre liceu, ajungand cu un moral destul de scazut, insa nu aveam de gand sa las asta sa se vada. Pana una alta, in al doisprezecelea ceas, mi-am gasit hanoracul la femeile de servici, cale pe care vreau sa le multumesc bobocilor care stau la noi in clasa, ca nu mi l-au luat ca sa-l vanda in tramvai pentru o shaorma.

Ajuns acasa, m-am apucat sa imi trec o gramada de formule mai mult sau mai putin incurcate pe o fisa, pentru a le retine ceva mai usor, caci maine diriga’ ne-a zis ca ne asculta, iar cine nu le stie zboara. De mic mi-a placut melodia aceea cu „I belive I can flyyyyy, I belive I can touch the sky…”  dar nu vreau ca doamna diriginta sa imi transforme convingerea in certitudine. Dupa care m-am apucat de tema la chimie: 3 pagini. Acuma, eu sunt la profil real, specializarea Stiintele-Naturii, deci e normal ca accentul sa pice pe Fizica, Chimie, Bio. Fizica desi nu e materia la care excelez cel mai bine, imi place, e logica si o sa imi manance zilele si in facultate (daca ajung pana acolo, caci mai intai am bacu’); biologia e o materie pe care o invat (de nevoie), care nu imi place la nebunie, cu toate ca dorm sub acelasi acoperis cu un profesor de biologie; chimia insa nu prea mi-a mai palcut de cand am inceput clasa a 8a. Oricum asta e alta poveste, chimia de la inceputul acestui an imi place pana acum, poate si pentru ca am mai inteles cate ceva, insa presimt ca nu e un sentiment de durata. Oricum, tema nu a fost prea grea (asta in cazul in care am facut eu ce trebuia sa fac), dar ideea in sine… 3 pagini de formule si reactii…. n-am mai scris 3 pagini la o tema, de pe clasa a Xa, cand faceam nopti albe si semi-albe cu temele la romana.

O sa par un tocilar fara viata, insa mi-e dor de temele acelea kilometrice la romana, in care rezumam viata lui Eminescu si din cauza carora stateam la birou pana la 4 dimineata, iar cand ma duceam la culcare, biroul meu era tapetat cu ambalaje de bomboane SUGUS si alte marci mai putin cunoscute, iar langa birou, stateau cazute una sau 2 sticle de Cola. Plus vreo 2 pixuri cu gel, din care unul era terminat. Oricum, imi e dor de ele pentru ca imi dadeau un motiv serios sa stau treaz noaptea, iar asta e un lucru care ma ingrijoareaza oarecum. La mine cea mai mare problema cu dormitul nu e ca nu pot sa dorm, e mai mult ca nu vreau. Adica daca ma uit la ora asta, sau la ora 10, sau la 11 spre pat, ceva din adancul sufletului meu zice „Bah esti nebun??? De ce!?” Iar atunci creierul meu incearca sa emita un raspuns logic cu motivele si argumentele conform carora ar trebuii sa ma culc, dar raspunsul niciodata nu ajunge la destinatar. Se pare ca trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea de a fi o pasare de noapte, chiar daca asta inseamna sa sufar ziua de cearcane.

Motivul gasit de mine in seara asta ca sa stau treaz, este sa o ajut pe mama cu corectatul sutelor de teste initiale ale caror nota nu se trec. Treaba mea va fi sa ma ocup de partea grila, care si o maimuta o poate face (deci sper sa nu fie foarte greu pentru mine). Din start spun ca fac asta si fortat de imprejurari, caci o vad pe mama ca mai are putin si crapa de oboseala. Daca ea crapa, nu mai are cine sa imi faca sandvici-urile, deci vine apocalipsa.

Ca tot vorbeam de combinatii apocaliptice, astazi mi-am dat seama ca am dieta mea tocmai a luat o intorsatura spre rau. Cand am ajuns acasa, primul lucru pe care l-am facut a fost sa dau iama in sticla de 2 litri de Cola, din care am baut cam jumatate. Iar pe parcursul serii, in timp ce scriam si invatam la fizica si chimie, am baut si cealalta jumatate aproape. Acuma, scriind acest articol am realizat ca practic eu astazi mi-am baut aproape in intregime jumatatea de litru de cafea, iar apoi am baut inca un litru si ceva de Cola. Deci teoretic, acum prin venele mele circula un lichid ce cred ca se cheama cafeina, in locul sangelui. Presimt ca daca fac asta, pe termen lung, nervii, ficatul si mintea mea o sa ajunga tocanita de legume. Dar in seara asta nu mai am ce face, decat sa imi consum energia cu testele puradeilor de la generala, iar dupa aceea cu facerea tabelelor si situatiilor bazate pe acele teste, pentru cei din minister.

Acum inteleg de ce nimeni nu-l iubeste pe Funeriu…

Spuneam in ultimul post, ca aseara aveam o grama de idei care pareau geniale, si pe care de abia asteptam sa le pun in practica. Ei bine, asa cum am prevazut aseara, acum aceste idei unele mi se par ridicole, iar celelalte de-a dreptul stupide. Un exemplu in acest sens ar fi titlul seriei. Acuma termenul de „somnambul” nu mi se mai pare asa de potrivit. Poate pentru ca nu mai sunt eu asa de teleghidat spre pat ca aseara. Oricum trecem peste asta si daca am zis ca o sa fac un lucru, atunci chiar am sa-l fac.

Ziua de azi a inceput mai putin dureros decat celelalte, adica nu am mai fost nevoit sa ma rostogolesc singur din pat pentru a ma trezii la impactul cu solul. Nu, in dimineata asta m-am trezit relativ usor, la 5:40 si paream chiar vesel. Ca sa imi manifest bucuria, influentat de faptul ca un coltisor din mintea mea inca visa, am inceput sa fac pe DJ-ul virtual si am considerat ca e de datoria mea sa deschid cat mai repede calculatorul sa dau un mesaj de „Buna dimineata!” pe Facebook si am trantit si o melodie, pentru ca norocosii care locuiesc in Bucuresti si nu fac mai mult de o jumatate de ora pana la liceu sa aiba ce asculta. Dupa care bineinteles am facut efortul de a ma spala pe fata (chiar si o apa fierbinte cu aburi pare rece la ora aia), m-am imbracat (fara haine pe dos) si la 6:20 am plecat spre liceu.

Dupa un drum incredibil de aglomerat, incredibil de stresant, in care soferul de pe maxi-taxi a amenintat ca se da jos si ne lasa acolo, am ajuns la liceu. Primul lucru pe care l-am facut cand am ajuns la liceu, a fost acelasi ca in fiecare dimineata de vreo doua saptamani incoace: m-am sarutat! … … … cu sticla de cafea. Dupa doua ore  de matematica ce au trecut relativ repede, s-a intamplat nenorocirea: jumatatea mea de litru de cafea, s-a epuizat. Acel moment a coincis cu alta catastrofa pedagogica: ora de franceza! Nu va pot spune cat de greu a trecut acea ora. A fost exact ca in filme cand vezi totul in slow-motion, numai gura profesoarei merge la un ritm pe care tu nu il poti urmari. Cand s-a terminat si ora aceea au inceput orele de bio si ziua s-a terminat destul de frumos cu un „meci” de volei la ora de sport.

Dand fast-foward pana in momentul cand am ajuns acasa, va pot spune ca odata ajuns prima mea grija a fost sticla de Cola din frigider, urmata apoi de….caietul de romana de clasa a Xa. Daca profesoara mea ar citii aceste randuri, probabil ca ar fi mandra de mine; sau probabil ca m-ar lua la bani marunti de ce m-am apucat de recapitulare abia azi, cand testul predictiv la care nu se trec note e maine. Cred ca orice persoana cu judecata dreapta, o sa imi inteleaga punctul de vedere.
Acesta este momentul cand m-am apucat de tema speciala pe care doamna profesoara mi-a dat-o special mie: o harta a romaniei, colorata in functie de dialectele vorbite. Brusc, mintea mea amortita a inceput sa zbarnaie putin; a inceput sa caraie, sa pacane, iar la final s-a concetrat pe rezolvarea sarcinii. Pentru a trasa harta, am nevoie de un sablon, care sablon il aveam pe vremea cand eram elev in generala la Turda. Acel sablon se afla in sertarul din dreapta al biroului meu. Acuma, biroul meu este inca la Turda in acelasi loc ca atunci. Continutul sau este imprastiat in vreo 2 cutii care sunt in pod. Asa ca inarmat cu o masca de praf, un spary de molii si o lanterna am patruns in pestera pod. Am gasit cutiile cu pricina si am inceput sa sap prin ele, coborand tot mai adanc in istoria mea de 2 ani.

Ce am gasit acolo? Pai printre multe alte chestii am gasit sablonul, dar inainte de el mi-am gasit carnetul de elev de pe clasele I-IV, pe vremea cand eram mic, dragut si luam FB pe linie. Apoi mi-am gasit carnetul de elev de pe clasele V-VIII (sau ce a mai ramas din el) unde mi-am adus aminte de stresul generalei, de clasa a 8a cu tezele ei….de notele de la istorie, mi-am adus aminte ca niciodata n-am fost prieten prea bun cu matematica, notele mele la franceza erau mai mari decat acum, iar la romana….ei bine la romana povestea a fost vesnic aceeasi. 4 ani cea mai mare medie a mea a fost 9, am avut 8 si 9. Alta medie la romana n-am cunoscut. Abia in al doisprezecelea ceas, pe semestrul II al clasei a 8a, mi-am dobandit prima si ultima medie de 10 la romana in ciclul gimnazial  A fost destul de interesanta intoarcerea asta in timp. M-a facut sa realizez defapt cat timp a trecut de cand am dat ardealul pe Capitala, cat de mult m-am schimbat stand aici si cel mai mult….mi-a reamintit cat de mult iubesc sa ma aflu aici, in sudul tarii, rupt de toata lumea care mi-a fost aproape in primii 15 ani de viata. Si nu sunt absolut deloc ironic; chiar ador sa fiu aici!

E ora 1:17 si eu dimineata la 8 trebuie sa ma trezesc. Totusi asa cum se intampla mereu, ideile bune vin doar cand esti obosit, sau trebuie sa pleci, sau nu ar mai trebuii sa fi treaz. La mine nu pot sa spun ca sunt idei „bune”, dar in orice caz sunt idei. S-a intamplat acum cateva minute, dar eu deja nu mai stiu cum, am reciti un post de-al meu de prin decembrie 2009. De acolo am inceput sa sap mai adanc in istoria mea, pana am ajuns aproape de inceputul blogului. Incredibil cate lucruri mi-am amintit si cate lucruri am descoperit despre mine citindu-mi posturile. Primul si cel mai important lucru pe care l-am descoperit, este ca  sunt un complet agramat! Daca ii dictam unui copil de clasa a IIa ce sa scrie, el ar fi facut-o cu mai putine greseli de scriere si exprimare ca mine.

Al doilea lucru pe care l-am observat este ca stilul de scris mi s-a modificat. La inceput acest blog era intr-adevar jurnalul meu, doar ca in loc sa il scriu cu pixul sau creionul intr-un caiet pe care sa il tin inchis intr-un sertar, eu scriam totul pe un blog a carui adresa nu o dadeam la nimeni. Era si asta o motoda, acum insa cand scriu, ma gandesc ca cineva o sa citeasca randurile astea si atunci parca ma cenzurez intr-un fel. Mai ales daca ma gandesc ca acea persoana s-ar putea sa ma cunoasca. Chiar aiurea situatia asta; vreau sa o schimb.

Al treilea lucru si cel care mi se pare cel mai nasol este ca recitindu-mi articolele, unele dintre ele mi se par atat de penale si de ridicole, incat nu-mi vine sa cred  ca eu le-am scris, sau ca la momentul respectiv chiar mi s-au parut OK. Pur si simplu mi se face jena si as vrea sa intru in pamant. Dar nu le sterg. Le las acolo; poate cuiva i-au placut, poate o sa imi prinda foarte bine in viitor. Poate sunt doar obosit si am din nou starea aceea in care vreau sa scriu, fie ca am noima, fie ca nu. Ceva imi spune ca maine nu o sa dau 2 bani pe articolul asta si peste un an, si acesta o sa mi se para penibil si o sa vreau sa dispar de rusine. Sunt curios, e normal sau sanatos sa am acest sentiment fata de (practic) propiile mele ganduri, fie ele si din trecut?