Posts Tagged ‘carti’

Ati avut vreodata sentimentul ca vi s-a acrit? Sentimentul ca nu mai puteti sta degeaba? Sentimentul ca trebuie sa faceti ceva pentru a nu va pierde identitatea? Ei bine eu am ajuns in punctul acela. Pentru ca peste ani, recitind acest post, nici eu n-o sa am habar despre ce am scris, in ultimele doua zile noua, elevilor din Bucuresti ni s-a permis sa stam acasa din cauza gerului, viscolului si altor calamitati. A fost mirific: week-end-ul de dupa week-end, sau week-end-ul de cinci zile daca tinem cont de faptul ca luni majoritatea au stat acasa, iar pentru cei care au fost, scoala nu a fost altceva decat o imensa cafenea. Nu credeam sa am probleme in a sta canteva zile in plus pe acasa si a dormii mult si bine; m-am inselat. Vantul care batea cu putere m-a fortat sa raman in casa, (nu ca as fi avut planuri de a pleca pe undeva), iar zapada adusa de vant si gheata formata imi acopereau in intregime geamurile de la camera mea. Eram prins.

Aveam internet, aveam curent electric, aveam gaz, aveam tot ce imi trebuia. In trecut aproape ca ma laudam cu abilitatea mea de a fi un semi-inadaptat social. Spun „semi” pentru ca desi imi placeau iesirile, daca nu aveam parte de ele, nu ma deranja sa stau inchis in casa cu zilele.  Nu credeam ca lucrurile s-au schimbat, dar iata-ma in seara celei de-a doua zile de stat in casa, simtind ca daca nu ies sa privesc lumea in ochi, sa vad oameni pe strada care se agita sa ajunga de colo-colo, sa stau de vorba fata in fata cu cineva, coleg, profesor, controlor RATB, oricine, innebunesc! Am incercat sa imi ocup timpu cat mai eficient: am ascultat muzica, problema e ca asta nu facea decat sa imi aminteasca de datile cand ascultam respectiva melodie in timp ce mergeam din punctul X in punctul Y. Ascultand melodia respectiva sinstrat in casa nu avea niciun haz. Am incercat sa ma uit la televizor; n-am gasit niciodata nimic care sa imi captiveze indestul atentia. Am incercat sa ma uit la un film pe calculator, nici asa n-am avut prea mult succes. Imi placea filmul la care ma uitam, dar pe la jumatate mi-am dat seama ca as fi vrut sa fiu in locul personajului principal, sau pe langa el si sa ii explic ce trebuie sa faca. Daca m-as fi uitat pana la final, sigur m-as fi trezit imaginandu-mi ca sunt fix in mijlocul actiunii din film, insa cum platourile de filmare arata diferit de camera mea, n-ar fi fost o revenire la realitate prea draguta. In final tot trist pe „oportunitatea” ratata as fi fost. Chiar daca acea oportunitate n-a existat decat in capul meu.

Am citit. Cartea pentru campania vALLuntar despre care am scris cu un post sau doua in urma. A ajuns sa imi placa cartea, insa m-am trezit ca incepeam sa fiu cam absorbit de ea si sa adopt gandirea din carte. E cred ca prima carte thriller pe care o citesc. Filmele thriller nu imi plac, nici macar melodia lui Michael Jackson cu acelasi nume nu imi place, cartea asta in schimb, da. Nu vreau sa vorbesc prea mult despre ea acum, o sa aiba un intreg articol dedicat ei, dar ma vad nevoit sa recunosc ca e genu de carta care ma citeste ea pe mine, in loc sa o citesc eu pe ea. Ma rog, nu cred ca are vreo relevanta daca incep sa va explic cum fac eforturi serioase ca in timp ce scriu acest articol sa nu imi inchipui ca sunt un ofiter de politie care isi intocmeste raportul, iar linistea de afara se datoreaza frigului si nu unei epidemii globale.

In concluzie trebuie sa iau o pauza de la orice. Tind sa iau forma a tot ceea ce vad. Arata-mi o doza de bere si o sa imi imaginez ca sunt un betiv la capatul unei vieti pline de suisuri si coborasuri; arata-mi un film de actiune si o sa imi imaginez ca sunt un lup singuratic cu un arsenal interminabil de arme si munitie; arata-mi un laptop si o sa ma visez un jurnalist disperat de succes sau vreun detectiv particular. Am nevoie sa ma reintorc la scoala, sa dau cu ochii de alte fiinte asemea mie si sa imi aminteasca cineva cine si cum sunt cu adevarat…

Nu prea am stiut ce titlu sa ii dau articolului, mai ales ca presimt ca si acesta va sfarsii a fi o tocanita in care eu o sa imi arunc toate franturile de idei care imi trec acum prin minte si apoi o sa le amestec cu nepasare pana cand nimeni nu o sa mai inteleaga nimic.

Pentru inceput, permiteti-mi sa ma laud ca scriu din nou de la laptop, nu de pe telefon cum am facut cu toate postarile recente. Recunosc ca desi nu tocmai perfecta, tastatura QWERTY de la telefonul meu imi place foarte mult. Sunt inca surprins de faptul ca postez de pe laptop pentru ca sunt intr-un loc unde n-ar trebuii sa am internet: la bunici. Nu, de data asta nu mai sunt in Maramures, sunt mult mai aproape de civilizatie, la Targoviste. Tocmai asta face sederea aici atat de dificila. In Maramures duceam o viata sedentara intr-un mediu sedentar. Acolo timpul are alta valuare. Acolo rar vezi un om pe strada, chiar si acela dandu-ti de inteles ca e constient de faptul ca are tot timpul din lume sa ajunga la destinatie si sa faca ce are de facut. Acolo e locul unde imi place sa citesc; acolo nu poti face altceva: ori citesti, ori dormi ori te uiti la televizor. Dintr Minimax, Antena 1, Kiss TV, ProTV si Etno TV eu tot timpul aleg cititul. Si pot sta sa citesc o zi intreaga ca nu ma deranjeaza nimeni si nu am altceva de facut. Nici semnal la telefon nu prea e, deci nu pot da un refresh pe Facebook din cand in cand. Si asta imi place!

Aici in Targoviste, lucrurile se schimba putin: stau la bloc, etajul 4, am antelene de semnal la telefon 5 etaje mai sus, prin fata blocului trec intr-una masini, poti simti vibratia orasului, oameni care sa grabesc ca au de ajuns undeva si asta imi place. Asta e genul de viata la care imi place sa fiu conectat; din pacate eu ma aflu la 4 etaje deasupra acestei vieti si mi-e aproape imposibil sa ajung la ea.

Se pare ca bunicilor mei din partea tatei le este foarte greu sa inteleaga ca eu urmeaza sa implinesc 17 ani nu 1,7. In bunica mea exista un real instinct de protejare a nepotului ei. E dureros ca trebuie sa duc o munca de convingere de 15 minute sa o conving sa ma lase sa ma duc pana la chioscul de la parter. Cand merg cu ei pe strada e si mai amuzant. Ma amuza cum bunica simte nevoie sa ma prinda de mana cand traversam o trecere de pietoni nesemaforizata. Ma amuza (si ma intristeaza) cum de fiecare data cand sunt pe strada si din fata vine una sau mai multe fete, bunica vine langa mine, ma ia de brat si ma trage mai intr-o parte. Nu sunt sigur daca face asta ca sa ma apere pe mine de fete, sau ca sa le apere pe fete de mine. Si cel mai tare ma amuza felul in care, in momentul in care la stiri a aparut o secventa scurta ce doua persoane (un el si o ea) ce se sarutau, bunica mea a butonat instantaneu. Cateodata ma surprinde cum din parinti asa conservatori a iesit tata, eu extrovertit si jumate, un parinte la granita dintre libertin si nepasator fata de cum isi ocupa fiul sau timpul. Dar pe de alta parte inteleg: unul care a fost tinut in haturi de mic, de cum va scapa, se va exterioriza cu toata fiinta lui, pe cand unu ca mine care a avut „poarta deschisa” de mic, nu are interes sa fie foarte extrovertit. Nu stie cum e sa fii inchis deci nu se bucura de libertate. Filozof mai sunt!

Cat am fost aici, astea 3 zile pana sa descopar ca un vecin are un router wireless care nu necesita parola sa te conectezi, am stat mai toata ziua in pat si am citit. Spre seara era necesar sa iesim toti din casa prin parc, unde bunica are grija sa ma fereasca cu trandete de pericolul fetelor imbracate sumar de prin parc. Oricum, sunt destul de fericit si ca am citit mai ales ca abia mi-am luat mintea de la alte porcarii care desi nu ar mai trebuii sa prezinte interes pentru mine, inca o fac. Prima carte pe care am pus mana cand am ajuns aici a fost una pe care am cumparat-o in drum spre bunici, de la o librarire de langa Gara de Nord. Se cheama „Nepovestitele trairi ale templierilor romani” si e scrisa de Adrian Voicu. Stiu, e un nume lung, mi-a luat ceva mai mult pana l-am retinut corect, insa ideea este ca e o carte la care am ras la fel de tare ca la un film de comedie. Il respect pe autor pentru ingeniozitatea cu care a ales numele personajelor, si pentru dialogurile savuroase. Intr-un fel cartea asta ma face sa regret ca nu traiesc in secolul XIV in care in orice carciuma intrai, gaseai o fetiscana cat-de-cat draguta care sa iti sara in brate si sa te care spre ceva ce seamana a pat. Oricum, cartea e una care a capatat un loc fruntas pe lista mea cu carti de recomandat celor interesati. Iar in seara asta m-am apucat de O calatorie spre centrul pamantului. Desi mort de mai bine de 100 de ani, Jules Verne e unul din putinii francezi pe care il admir si care imi place cum scrie. Iar cartea asta pare chiar interesanta. Daca plictiseala si curiozitatea ma vor impinge sa o termin la timp, urmatoarea pe lista cred ca e „Fram ursul polar”. Mereu mi-a placut cum suna titlul asta si cred ca a venit vremea sa o citesc si pe asta. Oricum toate astea depind de cat de puternic e semnalul de la router-ul vecinului necunoscut si daca o sa tina sau nu aparatul in priza.

Oricum, mai bine in lumea mea fantastica a cartilor, decat ancorat la 4 etaje deasuprea realitatii. Bine ca Miercuri ma intorc acasa 🙂

Salutari din trecut! Nu stiu sigur ce zi sau ora sau an este in acest moment cand citesti asta, dar la mine este 28 Iulie 2011 ora 00:56.  Ma aflu in inima Maramuresului, la bunici, intins in pat si fara somn, acoperit de un cearceaf pentru ca mama sa nu fie deranjata de lumina ecranului telefonului meu. Interesant este ca nu tastez asta direct pe blog ca de obicei; nu tastez pe telefon pe blog prin intermediul aplicatiei WordPress for Android, pentru ca am o singura liniuta la semnal, si acela doar GPRS si si acea liniuta apare si dispare. Drept urmare imi scriu povestea intr-un fel de sticky note si intentionez sa o postez pe blog atunci cand o sa am acces la internet. Nu sunt inca foarte sigur cum o sa ajunga aceste randuri pe net, insa promit sa ajunga nealterate si cu aceleasi greseli pe care le fac chiar in acest moment.. Partea frumoasa este ca pot face ceva ce mi-am dorit de mult timp: adesea compuneam inainte de culcare intregi articole pentru blog, iar dimineata articolele mi se pareau foarte stupide  si imi parea foarte rau ca nu le postasem atunci cand am avut ocazia. Acum promit in mod solemn sa postez si sa nu intervin asupra articolului chiar daca probabil vorbeste doar oboseala din mine probabil. In seara asta (a se citi 27.07.11) m-am apucat sa citesc „Piatra sculptata” primul volum din trilogia „Cartea timpului”. Asa ca o prima impresie mi se pare ca autorul, un francez al carui talent e tras in jos de nationalitatea sa pe care eu o consider prin definitie incarcata de snobism, a uitat de incipit. Desi mi-am  dorit sa dau peste o cafte care sa intre in paine de la inceput, mi se pare usor anormal faptul ca la pagina 20, protagonistul care am ghicit dintr-o descriere vaga ca are 14 ani sa fii calatorit in timp si deja sa fie pe frontul bataliei de la Verdun. Si acum, scriind la viteza redusa din caza ca nu pot tine telefonul in modul landscape pot observa „coincidenta”: autor francez – batalia de la Verdun. Eu stiu ca aceasta a fost una din cele mai semnificative batalii ale Primului Razboi Mondial, dar tot stau si ma intreb daca nu cumva e o metoda subtila a autorului de a ne amintii de maretia natiei sale mancatoare de branza cu mucegai pe frontul de lupta?  In fine, inafara acestui aspect, al incipitului, si a faptului ca actiunea mi se pare ca in unele locuri nu e destul de bine cusuta, ii dau puncte in plus si ii scad din snobism pentru ca a vorbit destul de detaliat despre Egipt si pentru faptul ca, se pare (n-am citit inca decat jumatate de carte) ca o buna parte din actiune se petrece in castelul lui Vlad Tepes si a dat date corecte despre el si legenda lui Dracula. Deci ma bucur ca stie folosii Wikipedia.  Apropo de Wikipedia, voi cum va simtiti cand se vorbeste intr-o carte de lucruri adevarate. Adica cum va simtiti cand aflati ca personajul principal joaca Counter Strike sau ca bea Coca-Cola? In momentelea astea, daca e o carte care imi place si in care ma regasesc cu personajul, ma astept sa imi rasara in mijlocul camerei un gnom, sau ca atunci cand las cartea din mana sa ma trezesc pe Marea Nordului pe un vas de vikingi. Dsca nu imi place cartea, atunci de regula capat o antipatie pe lucrul folosit de personaj. Din fericire Ion a lui Liviu Rebreanu nu era bautor de Cola, deci eu pot sa beau in continuare. Dar repet: voi cum va simtiti cand dati peste ceva familiar in romane?

Nu am avut inspiratie pentru un titlu mai bun, insa pot sa ma declar multumit de mine. In ultimele zile m-am simtit si eu ca in vacanta, si am lenevit toata ziua, insa nu pot spune ca am lenevit degeaba. Adica  da, am cam lenevit, insa s-a mai intamplat ceva: rahatul asta de net de la vodafone a reusit sa scoata din tatani un ardelean. A reusit acum 3 zile sa ma enerveze atat de tare incat am inchis calculatorul si m-am dus la noptiera de langa pat, care e pe post de biblioteca improvizata si am luat ultima carte la care ramasesem. In acest caz citisem cam un sfert din „Stapanul Inelelor: Intoarcerea Regelui”. Nu mai stiu sigur de cate luni ma chinui sa termin seria aceasta de 3 carti, dar parca in ianuarie deja citeam…deci 6 luni cel putin. 3 carti in 6 luni? Pot mai mult de atat!  Dar e drept am avut si scoala, am avut de citit la romana mai multe romane care nu erau pe gustul meu (Ion, Domnisoara Christina, Viata lui Eminescu atat cea dupa Titu Maiorescu cat si cea dupa G Calinescu), in fine am avut ce face. Insa inca de la Bookfest, aveam in biblioteca o carte, care asa inghesuita cum era intre alte carti, ma privea. Ma obliga sa ma uit la ea prin verdele deschis al copertii sale,  scrisul mare „ENZO” era iarasi ceva ce vrand, nevrand imi sarea in ochi si nu imi dadea pace, asa ca am zis ca o sa termin Stapanul Inelelor doar pentru a ma apuca de acea carte. Nu ma intelegeti gresit, nu am citit Stapanul Inelelor in scarba, din contra, mi-a palcut foarte mult si cartile sunt mult, mult mai reusite decat filmele, insa faptul ca acea carte verde ma „vana” m-a ambitionat sa termint „Intoarcerea regelui” mai repede decat as fi facut-o in ritmul meu lenes. Marti seara am terminat Stapanul Inelelor pe la vreo 1 noaptea si m-am dus la culcare fiind prea obosit sa mai fac altceva, iar miercuri peste zi, am fost prea aglomerat ca sa ma gandesc la citit. La toate astea trebuie adaugat faptul ca netul a mers la o viteza decenta. Dar aseara pe la 11 noaptea a inceput sa se duca naibii netul meu si atunci cuprins din nou de suparare, le-am inchis. Atunci m-am dat jos din pat, m-am pozitionat artistic in fata „bibliotecii” mele si m-am prefacut ca ma gandesc ce carte sa aleg. Alegerea era deja facuta, am intins mana si am luat cartea-cu-copertile-verzi.

„ENZO sau Arta de a pilota pe ploaie” de Gareth Stein, asa se numeste cartea care nu mi-a dat pace inca din ziua cand mi s-a lipit efectiv de mana la Bookfest. Daca inca nu ati iesit de pe blog, dati-mi voie sa va spun ca aceasta carte nu e tocmai ce pare a fii. Initial si eu am crezut ca e o carte despre cum sa pilotezi un autoturism, in mintea mea facand legatura cu Enzo Ferrari, cel care a fondat Scuderia Ferrari. M-am inselat amarnic, dar in acelasi timp am avut dreptate. Enzo in carte nu este un mare pilot de curse (inca), este un caine. E drept, e cainele unui pilot de curse semiprofesionist. E drept, cartea are o doza de intelepciune culeasa de pe pista de curse, dar e genul acela de invatatura care iti este de mare ajutor in viata. Si exact asta doreste si Enzo sa faca, doreste sa foloseasca intelepciunea culeasa in aceasta viata a lui, ca si caine, in urmatoarea sa viata cand e convins ca va fi om (pentru ca asa a vazut pe National Geographic). N-as vrea sa comentez mai multe, ca sa nu stric placerea in caz ca am starnit curiozitatea cuiva,  insa e o carte la care am ras cu lacrimi. E foarte interesant sa vezi obiceiurile umane comentate de un caine. In plus, cartea asta m-a facut sa imi apreciez mult mai mult degetele mele opozabile. In fine, Enzo este cel care zice toata povestea, povestindu-ne de pe patul de moarte toata viata s-a, si face asta intr-un mod cu totul unicat.

M-am apucat aseara pe la ora 10 sa „frunzaresc” cartea, incepand de la capitolul 1. Si am tot „frunzarit”, pana cand am fost intrerupt de un telefon, apoi am intrat putin pe mess unde m-am lungit putin la vorba. Cand m-am uitat la ceas am vazut ca e 00:10, asa ca mi-am zis ca mai am timp de un capitol. Am tot citit, cand m-am uitat din nou la ceas era tot 00:10. Cand m-am uitat la alt ceas (unu care mai avea baterie)  am constatat ca defapt era ora 4 dimineata. Si tot atunci am realizat ca am citit cam jumatate din cele 350 de pagini ale cartii. Nicicand nu am citit o carte cu o asemenea usurinta. Nu am mai intalnit pana acum o carte atat de „aerisita”, o citeam dar parca vedeam un film… si totusi, era mai bine decat sa ma uit la un film. Iar in seara asta m-am apucat sa o citesc din nou, iar pana sa imi dau seama, am terminat-o.

M-a luat complet pe nepregatite cartea asta. Cand o vedeam, imi planuiam ca o sa imi ia sa o citesc cam o saptamana (daca nu ma grabesc) si astfel mi-am planuit cam in ce perioade citesc si celelalte carti pe care mi le-am propus. Acuma trebuie sa fac o rearanjare, si sa vad ce urmeaza. Am cateva idei in minte…

Da, daca nu stiati in perioada asta, adica pana maine 29.05.2011 se desfasoara targul de carte Bookfest. Cum nu ma uit la televizor si radio nu ascult aproape deloc, bineinteles ca eu era sa ratez evenimentul. Am avut noroc ca acum cateva zile, nu mai stiu cum, am dat peste o reclama la eveniment si asa am aflat cand este.

Aveam de mult in gand sa ajung pe acolo, dar mereu aflam de el, la o zi sau doua dupa ce s-a inchis. De data asta n-am mai ratat ocazia si de dimineata am plecat in directia Romexpo. Ca sa nu ma simt singur printre atatia carturari, am luat-o cu mine pe mama, adica un fel de bodyguard, dar care nu ofera protectie in caz de pericol iminent (doar sustinere morala). Am ajuns acolo si WOW… in viata mea n-am mai vazut atatea carti, atatea titluri diferite sub acelasi acoperis. Am inceput timid cu primul stand pe care l-am vazut, adica Corint. M-am invartit putin in jurul cartilor expuse si desi promotiile si reducerile erau substantiale, m-am abtinut sa nu bag in plasa chiar tot ce am vazut, amintindu-mi ca am un buget….. nu prea permisiv. A fost un grup de carti, „Cartea timpului”  care mi-au atras atentia, insa pretul m-a facut sa ma uit in alta parte, mai ales ca stiam ca mai sunt mii de carti care imi pot lua ochii. Totusi inainte sa plec de la standul lor, am vazut o carte care mi-a atras atentia:  „ENZO sau arta de a pilota pe ploaie” si inainte sa sariti pe mine, nu e (chiar) o carte in care se vorbeste despre viata lui Enzo Ferrari sau o carte despre tehnicile de pilotaj. E o carte despre un caine si cum tehnicile de pilotaj te pot ajuta in viata reala. Oricum, i-am cerut mamei bani, m-am dus la casa si am cumparat-o. La 12 lei era pacat sa o las acolo pe raft. Acum de abia astept sa o citesc. Dupa care am inceput sa ne invartim pe la celelalte edituri. O gramada de titluri, unele mai atractive, altele mai putin atractive, in fine, era cate ceva pentru toate gusturile acolo. Pana la un punct mama a fost foarte rezervata, desi se vedea pe fata ei ca ii face mare placere sa se afle inconjurata de atatea carti. In cele din urma am ajuns la un stand care avea expusa o colectie maaare de carti scrise de Nora Roberts. In acel moment am vazut o latura a memei pe care nu am mai vazut-o pana acum. A inceput sa ia la mana fiecare carte, sa o rasfoieasca, mai-mai ca ar fi stat acolo pana le citea pe toate. Dupa vreo jumatate de ora s-a hotarat, cu mare dificultate, aspura 4 carti pe care le-a luat. Eu fericit ca mi-am recuperat mama am cautat in continuare ceva carti care sa se potriveasca gustului meu (care gust o fi acela nu stiu, insa pur si simplu stiu cand vad o carte care imi place si una care nu). Vazand ca am epuizat toate standurile din pavilionul respectiv, am inaintat spre urmatorul, va las sa ghiciti cartile carui autor ne-au intampinat la intrarea in noul pavilion; ati ghicit: Nora Roberts! Dupa inca o jumatate de ora de rasfoit, citit, pus la loc, luat din nou, mama a mai luat inca 2 carti. Dupa aceea cautand printr-un teanc de carti aflate la promotie, ce gaseste mama pentru scumpul ei fecior? „Analiza matematica – exercitii si teste de Mihalca Dan”  pentru cei care nu stiu, Mihalca Dan este profesorul meu de matematica de la clasa. Bineinteles ca n-a fost loc de discutie, mai ales ca respectiva carte era la promotie. Am bagat-o in plasa si ne-am continuat pelerinajul. Cand dadeam sa plecam, eu am decis sa ma abat din drum sa ma mai uit la un stand, unde am gasit, tot la promotie cartea : „The hount for Atlantis” in engleza. Eu sunt constient ca de cand am parasit generala, engleza mea s-a deteriorat continuu. Profesoara de la clasa nu comunica destul cu noi si lipsa exercitiului vorbirii libere isi faca simtit efectul asupra mea.  Oricum titlul cartii si coperta m-au fascinat prea mult ca s-o mai pun inapoi pe raft asa ca am fugit cu ea la casa si am cumparat-o. Chiar inainte sa iesim insa, am trecut din nou pe la standul editurii Corint, unde pachetul cu cele trei carti din seria „Cartea timpului” nu se miscase de la locul lui. Fascinat intr-un fel de carte, m-am dus, am luat trilogia, si am  cumparat-o. Pe asta din banii mei. Acuma daca facem bilantul total, eu m-am ales cu 6 carti. Defapt 5 carti si o culegere de mate, mama s-a ales cu ceva ce eu numesc „six pack Nora Roberts” care ar trebuii sa o tina ocupata macar cateva saptamanii.

Una peste alta mi-a facut mare placere sa trec pe la Bookfest si am de cand sa repet experienta in viitor. Sper ca data viitoare sa am mai multi bani de cheltuit pe acolo si mai mult timp sa citesc titlurile care imi plac!