Posts Tagged ‘parere’

E toamna, iar asta inseamna pentru foarte multa lume, ca insfarsit apare acel nou sezon pe care l-ai asteptat cateva luni. Eu nu pot spune ca intru in acea categorie. Nu stiu de ce, dar niciodata nu am fost un mare fan al serialelor. Cred ca pur si simplu nu aveam destula rabdare pentru ele, ceea ce e putin ironic pentru un ardelean, nu? Cand eram mic, mic, era de inteles: nu aveam internet, trebuia sa ma multumesc cu ce era la televizor, iar daca ratam un episod, ala eram. Plus ca eram cam mic ca sa urmaresc cu interes ceva ce avea mai mult de doua episoade.

Cand am mai crescut am mai avut niste tentative jalnice. Primul serial de care m-am apucat si pe care bineinteles nu am avut timp sa il urmaresc mai mult de sezonul 1 (sau poate inceputul sezonului 2) a fost CSI:NY, Eram mic, n-aveam timp, daca am lasat o pauza de doua zile intre episoade, eram gata. Asa ca timp de cativa ani am fost foarte fericit doar cu filme.

Apoi prin 2009-2010 m-am apucat de un serial care chiar m-a captivat: The MentalistAm fost in vrie o perioada. M-am uitat la tot sezonul 1 in cateva zile (ceea ce pentru vremea aceea cand eram 12 ore pe zi plecat de acasa, plus temele aferente noii mele viete de liceu mi se parea enorm de rapid). Noaptea ma uitam la episoade si a doua zi le discutam la liceu cu inca un coleg sau doi, atragand asupra noastra blestemele celor care nu apucasera sa le vada. Dar la un moment dat, inevitabilul s-a produs, sezonul 2 (sau poate 3?) s-a terminat, iar cand urmatorul sezon a reaparut cateva luni mai tarziu, mie deja imi pierise interesul. Asa ca l-am tras pe linie moarta.

Multi ani m-am ferit sa ma mai apuc de vre-un serial tocmai de teama gandului ca ma voi opri la pauza dintre sezoane. Totusi, dupa bac, de plictiseala, m-am apucat de The Walking DeadToate bune si frumoase, pana cand mi-au reinceput mie drumurile prin tara. Asta s-a intamplat pe undeva intre episoadele 2 si 3 din sezonul 3. Am crezut ca o sa ma reapuc, ca voi recupera…inca ma amagesc cu gandul asta.

A venit viata la facultate, unde am avut timp liber cacalau, doar ca am decis sa imi petrec timpul liber ori cu filme, ori stand pe Skype sau Whatsapp cu cei dragi. Cu toate astea, dupa vacanta de Craciun, in cele 2-3 saptamani de cand am revenit pe insula pana la sfarsitul lui febroarie, m-am uitat pe banda rulanta la cca. 4 sezoane din Hawaii 5.0. Stiu sigur ca nu am terminat sezonul 4, ramasesem cu vreo 4-5 episoade in urma. Si inca tot in urma sunt. Acum deja mi-e prea greu (in capul meu) sa ma reapuc. Am impresia ca nu o sa mai stiu nici personajele, nici ce s-a mai intamplat pana atunci. Asa ca de atunci sunt „liber de contract” cand vine vorba de seriale.

Acum ca vine toamna, sunt vreo doua titluri care urmeaza sa apara si care ma atrag, insa nu am nicio idee cum voi sta cu timpul sau rabdarea. S-ar putea sa nu am rabdarea sa astept fiecare episod si atunci sa mi se rupa filmul inainte sa fii fost prins ca lumea macar. Oricum, aceste doua titluri sunt: Gotham si The Flash.

Gotham prezinta viata in orasul cu acelasi nume, orasul lui Batman, inainte de aparitia acestuia. Sau mai bine zis, in timpul forarii acestuia. Povestea fiind concentrata pe cariera lui Jim Gordon si cum cariera acestuia afecteaza si viata tanarului Bruce Wayne.

Iar The Flash cred ca titlul vorbeste de la sine. Acuma oferte sunt, timp si chef sa fie! Si totusi voi ce seriale urmariti/asteptati? Ce seriale v-au „marcat” existenta?

A sosit din nou acea perioada in viata mea, cand de plictiseala probabil, am ajuns la concluzia ca incepe sa nu mai imi placa telefonul meu. Bine, la origini nu erau doar mofturi, telefonul meu chiar facea anumite figuri asa ca parea o decizie logica sa vreau sa il schimb. Doar ca intre timp am considerat ca ar fi mai ieftin sa il repar, si dupa cativa zeci de lei, aveam un telefon ca nou. Orice om normal si-ar fi vazut de viata lui in continuare. Eu insa, fiind un exemplar mai special (a se citii „zevzec”), odata ce mi-am setat creierul pe ideea ca o sa imi schimb telefonul, nu o mai pot schimba. Problema nu e neaparat ca vreau eu sa imi schimb telefonul de dragul modei, ci pentru ca odata ce am pus in functiune masinaria care selecteaza telefonul perfect pentru mine, e foarte greu sa o opresc si e aproape imposibil de oprit pana nu gaseste macar un canditat demn de titlul de „telefonul perfect”.

Dar ce face un telefon sa fie „perfect”? Aici cu siguranta nici n-ar trebui sa incerc sa raspund. E o zona mult prea subiectiva. Cu toate astea am sa incerc, cel putin pentru mine; poate asa imi aranjez si eu putin gandurile. Mentionez inca de la inceput ca sunt un mofturos, deciziile mele legate de telefoane rar sunt sustinute de o logica infailibila si am tendinta de a complica inutil lucrurile si a despica firul in patru cand nu trebuie.

Incepem cu aspectul: daca e ceva ce urasc (inafara de franceza si gaini) sunt telefoanele mari. Nu le urasc la modul „le-as extermina”, ci pur si simplu nu ma identific deloc cu ele. Imi place ideea unui telefon pe care sa il pot cuprinde usor cu o singura mana, un telefon ingust, nu prea inalt care sa semene oarecum cu telefoanele de odinioara: un „baton” simplu si robust care sa fie in cea mai mare parte ecran. Numai prin faptul ca imi doresc un telefon mic deja am redus destul de mult „pretendentii”.
Pot reduce si mai mult competitia zicand de performanta: imi doresc un telefon de care sa nu trebuiasca sa ma rog sa deschida aplicatiile, si pentru care sa nu trebuiasca sa stau sa ma gandesc de 2 ori daca aplicatia pe care vreau sa o descarc va functiona sau nu pe el. Vreau ca ecranul, desi „mic” sa aiba o rezolutie suficient de buna incat sa vad toate miciile detalii din unele jocuri sau scrisurile marunte care mai apar te-miri-pe-unde.
Daca e sa vorbim de camera foto, stiu un lucru clar: minim 8Mp! Asta e o pasarica de-a mea, daca telefonul actual are o camera de 8, urmatorul nu vreau sa fie mai prejos. Si oricum 8Mp mi se pare rezolutia ideala pt un aparat foto pt telefon. Pe parte de soft nu prea ma intereseaza ce sistem de operare are, atata timp cat pot primii intr-un timp relativ scurt (2-3 saptamani) ultima versiune. Nu imi place sa stau eu sa imi bag mainile prin soft sa descarc alte variante mai mult sau mai putin oficiale (nu stiu de ce, am zis ca sunt mofturos!). Si recunosc, imi place sa ma folosesc de serviciile Google mult in viata de zi cu zi. Asta si poate pentru ca intalnesc Google din ce in ce mai mult oriunde in online.

Deci recapitulam: Vreau ceva mic, performant, cu specificatii de top, ecran clar, camera buna, acces la lumea Google, si update-uri promte.

Dar sunt dispus sa fac si sacrificii:
nu imi pasa de durata bateriei (pot avea grija sa am o priza prin apropiere)
nu vreau neaparat baterie care sa se scoata (o gasesc utila, dar daca nu exista, nu imi pasa)
nu vreau slot pentru card de memorie (traiesc de aproape 2 ani bine-merci cu 16Gb pe telefon)
definesc „ecran mic” ca ceva pana in 4,7″

Si acum vine partea idioata: ce e mic si cu update-uri la timp si ieftin, n-are camera buna si nici n-are google. Ce e mic si absolut frumos, e prea scump. Ce are Google si e frumos nu e mic si tot asa. Poate imi complic prea mult existenta si vreau sa fac din rahat bici si sa mai si pocneasca dar sunt optimist ca pana la urma voi gasi ceva si pentru mine. Pentru ca in fond cred ca asta caut: un telefon care sa ma reprezinte cel mai bine pe mine si cu care sa ma simt comfortabil atat in buzunar cat si cu el la ureche sau in maini. Si prin asta vreau sa spun ca daca maine vine cineva cu un telefon care area absolut TOT ce am scris eu aici ca vreau, s-ar putea sa nu il accept din alte motive dubioase ce o sa le descopar abia atunci.

Asa ca uite intrebarea zilei: Cum ar arata sau ce ar avea telefonul ideal pentru tine?

Tot in cadrul campaniei de vALLuntariat am aflat ca pot scrie recenzii si la carti de la ei pe care le-am citit mai demult. Mai am prin camera doua carti de la ei, citite dar de care nu am pomenit. Am decis sa incep cu una din cartile mele preferate ale anului 2011:Nepovestitele trairi ale templierilor romani de Adrian Voicu. Am pomenit de aceasta carte in treacat, intr-unul din articolele scrise spre sfarsitul verii, insa ma indoiesc ca am reusit sa surprind si sa transmit mai departe catusi de putin din genialitatea acesti lucrari. Tin minte si acum cum am dat peste aceasta carte: pe picior de plecare spre Targoviste, avand o jumatate de ora la dispozitie, am intrat intr-o librarile langa Gara de Nord, a fost prima carte pe care am vazut-o si singura cu care am plecat mai departe la drum.

Titlul te duce cu gandul probabil la tot felul de secte misterioase, la ritualuri ascunse, la secrete religioase care te astepti sa-ti scutere din temelii parerea despre istoria romaniei. Si intr-un fel o face, dar nu tocmai asa cum te asteptai. Povestea se invarte in jurula  trei eroi: Berilă Valahul, Pișta Massy – ungurul – si Kremvurșt von Schlitz – sasul.  Banuiesc ca ati inceput deja sa va imaginati tonul pe care sunt relatate evenimentele din carte.  Cei trei iau la trap europa secolului XIV, din Franta pana in Tara Romaneasca, inca neintemeiata. In calatoria lor ei fac cunostinta cu Filip cel Frumos, cu Papa Clement al V-elea, cu Dante, Romeo si Julieta, Mesterul Manole, iar in final cu Basarab I, intemeietorul Tarii Romanesti. Cu toti acestia cei 3 au stat de vorba, si-au dat cu parerea sau au indreptat anumite nedreptati, dovedind ca la baza oricarei legende sau a oricarui mister din istorie, gasim un roman si un sas (si un ungur).

Cartea este burdusita inca de la prima pagina cu nume sugestive, foarte comice. Cartea are un ritm alert care pe mine m-a tinut in priza pana la ultima pagina si va spun ca am ras cu lacrimi la fiecare a doua pagina pe care o dadeam. La celelalte doar zambeam sau radeam simplu.  Comicul de nume si de limbaj e cel care da toata savoarea cartii si asta imi permite sa-ndraznesc sa-l compar pe Adrian Voicu cu un Caragiale modern. Mi-ar placea sa gasesc aceasta opera in programa obligatorie alaturi de O scrisoare pierduta.

Revenind la carte, mi-ar placea la nebunie sa va pot prezenta cateva citate, cateva nume, dar e imposibil sa va transmit acelasi sentiment ca atunci cand descoperiti denumirile in mediul lor natural. Pe cat de amuzanta si palpitanta ar fi cartea, pe atat de verosimila este povestea. In fond nu ofera decat o alta perspectiva asupra evenimentelor cel mai marcante ale secolului XIV, o perspectiva care te face sa iti doresti sa fii prins acele vremuri.

Ati avut vreodata sentimentul ca vi s-a acrit? Sentimentul ca nu mai puteti sta degeaba? Sentimentul ca trebuie sa faceti ceva pentru a nu va pierde identitatea? Ei bine eu am ajuns in punctul acela. Pentru ca peste ani, recitind acest post, nici eu n-o sa am habar despre ce am scris, in ultimele doua zile noua, elevilor din Bucuresti ni s-a permis sa stam acasa din cauza gerului, viscolului si altor calamitati. A fost mirific: week-end-ul de dupa week-end, sau week-end-ul de cinci zile daca tinem cont de faptul ca luni majoritatea au stat acasa, iar pentru cei care au fost, scoala nu a fost altceva decat o imensa cafenea. Nu credeam sa am probleme in a sta canteva zile in plus pe acasa si a dormii mult si bine; m-am inselat. Vantul care batea cu putere m-a fortat sa raman in casa, (nu ca as fi avut planuri de a pleca pe undeva), iar zapada adusa de vant si gheata formata imi acopereau in intregime geamurile de la camera mea. Eram prins.

Aveam internet, aveam curent electric, aveam gaz, aveam tot ce imi trebuia. In trecut aproape ca ma laudam cu abilitatea mea de a fi un semi-inadaptat social. Spun „semi” pentru ca desi imi placeau iesirile, daca nu aveam parte de ele, nu ma deranja sa stau inchis in casa cu zilele.  Nu credeam ca lucrurile s-au schimbat, dar iata-ma in seara celei de-a doua zile de stat in casa, simtind ca daca nu ies sa privesc lumea in ochi, sa vad oameni pe strada care se agita sa ajunga de colo-colo, sa stau de vorba fata in fata cu cineva, coleg, profesor, controlor RATB, oricine, innebunesc! Am incercat sa imi ocup timpu cat mai eficient: am ascultat muzica, problema e ca asta nu facea decat sa imi aminteasca de datile cand ascultam respectiva melodie in timp ce mergeam din punctul X in punctul Y. Ascultand melodia respectiva sinstrat in casa nu avea niciun haz. Am incercat sa ma uit la televizor; n-am gasit niciodata nimic care sa imi captiveze indestul atentia. Am incercat sa ma uit la un film pe calculator, nici asa n-am avut prea mult succes. Imi placea filmul la care ma uitam, dar pe la jumatate mi-am dat seama ca as fi vrut sa fiu in locul personajului principal, sau pe langa el si sa ii explic ce trebuie sa faca. Daca m-as fi uitat pana la final, sigur m-as fi trezit imaginandu-mi ca sunt fix in mijlocul actiunii din film, insa cum platourile de filmare arata diferit de camera mea, n-ar fi fost o revenire la realitate prea draguta. In final tot trist pe „oportunitatea” ratata as fi fost. Chiar daca acea oportunitate n-a existat decat in capul meu.

Am citit. Cartea pentru campania vALLuntar despre care am scris cu un post sau doua in urma. A ajuns sa imi placa cartea, insa m-am trezit ca incepeam sa fiu cam absorbit de ea si sa adopt gandirea din carte. E cred ca prima carte thriller pe care o citesc. Filmele thriller nu imi plac, nici macar melodia lui Michael Jackson cu acelasi nume nu imi place, cartea asta in schimb, da. Nu vreau sa vorbesc prea mult despre ea acum, o sa aiba un intreg articol dedicat ei, dar ma vad nevoit sa recunosc ca e genu de carta care ma citeste ea pe mine, in loc sa o citesc eu pe ea. Ma rog, nu cred ca are vreo relevanta daca incep sa va explic cum fac eforturi serioase ca in timp ce scriu acest articol sa nu imi inchipui ca sunt un ofiter de politie care isi intocmeste raportul, iar linistea de afara se datoreaza frigului si nu unei epidemii globale.

In concluzie trebuie sa iau o pauza de la orice. Tind sa iau forma a tot ceea ce vad. Arata-mi o doza de bere si o sa imi imaginez ca sunt un betiv la capatul unei vieti pline de suisuri si coborasuri; arata-mi un film de actiune si o sa imi imaginez ca sunt un lup singuratic cu un arsenal interminabil de arme si munitie; arata-mi un laptop si o sa ma visez un jurnalist disperat de succes sau vreun detectiv particular. Am nevoie sa ma reintorc la scoala, sa dau cu ochii de alte fiinte asemea mie si sa imi aminteasca cineva cine si cum sunt cu adevarat…

Tema despre care trebuie sa scriu azi, in ultima zi a lui 2011 este: Parerea ta despre muzica noua. OK, o sa fiu scurt pentru ca mai am o gramda de facut azi.
Cand eram mic, ascultam ca toti copiii ceea ce ascultau si parintii mei. Am crescut intr-o atmosfera imbibata in acorduri de Queen, Meat Loaf, Metallica, Shakin Stevens, Tina Turner, Tom Jones si inca multi altii pe care ii mai regasesc si astazi la radio, pe la Europa FM sau Magic FM, dar si pe Rock FM. In orice caz, anii au trecut, eu am crescut si am inceput sa stau cu televizorul deschis pe VH1 si U TV, iar automat am dat peste melodii bune. Da, imi place muzica din zilele noastre; o ascult cu placere si adesea ma regasesc in ea. Singura diferenta pe care o vad este ca mai demult, in anii ’70, ’80 cand nu aveai internet si un milion de concursuri despre talente si muzica, era destul de greu sa te lansezi, iar in top ajungeau doar cei mai buni. Nu zic ca acum nu ar fi asa, insa acum majoritatea melodiilor bune au in spatele lor 3-4 compozitori si in unele cazuri artistul care o canta nu se numara printre ei. Deci ei practic sunt ceea ce vor producatorii sa fie, neexprimandu-si intodeauna trairile prin muzica lor.

Aspectul insa cel mai marcant pe care il observ este ca in urmca cu 20-30 chiar 40 de ani, muzica era scrisa sa intre in istorie. Un hit din anii ’80 e clasic si astazi, a facut legea la vremea lui, inca te ridica de pe scaun astazi. Muzica noua…e aici acum, e totul ok, e foarte faina, dar maine? Maine prea putini isi amintesc de ea. Si asta consider eu ca e defectul cel mai mare: i-a disparut longevitatea.