Posts Tagged ‘pareri’

La fel ca ultimul post, si acesta este o recenzie prin care intentionez sa ii pun la munca pe cei de la Editura All. Sunt vALLuntar!

Ultima carte citita, cam in graba recunosc, este Sus, in aer de Walter Kirn. Nu stiu sigur ce m-a determinat sa aleg cartea, insa un bun argument a fost faptul ca nu am vazut filmul. Da, in 2009 s-a facut un film dupa aceasta carte, insa doar uitandu-ma acum la trailer, la 2 noaptea dupa cca 11 ore de citit despartite doar de o pauza de masa si cateva pahare de cola, pot spune ca n-a reusit decat sa-mi ameteasca putin mintea oricum visatoare. Ma consolez cu gandul ca filmul oricum se departeaza de carte.

Cartea ne prezinta povestea lui Ryan Bingham, sau mai bine zis Ryan iti impartaseste povestea lui. De cum deschizi cartea te trezesti pe un loc la clasa I intr-un avion gata de decolare, cu Ryan alaturi care te initiaza in lumea lui. Care e aceasta? Ei bine el traieste in Aerocosm. E omul care calatoreste intr-una, aeroporturile fiind singurele locuri pe care le poate numii cu adevarata „acasa”. La baza el este Consilier pentru Tranzitia in Cariera; asa cum singur recunoaste, e un nume pompos pentru o persoana care trebuie sa ii convinga pe proaspetii someri ca pierderea unui loc de munca nu e un capat de drum, ci sansa de a urca mai sus pe scara sociala.  El bate America in lung si-n lat zburand de la client la client, fiecare calatorie aducandu-i mile. Mile de fidelitate pe care le va putea folosii sa calatoreasca oriunde. Noul lui tel in viata este sa stranga 1 milion de mile.

Pentru asta el mai are nevoie de o saptamana. O ultima saptamana, bine planificata, la finalul careia dupa ce isi va atinge telul, se va linistii. E mult prea tanar pentru pensionare, dar e ferm convins ca are un loc asigurat la o anume MythTech.  Zburand de pe un aeroport pe altul, Ryan traieste o viata aparent haotica, epuizanta si celibatara, insa e genul de viata pe care eu sincer o apreciez si aproape ca mi-o doresc. O viata mereu pe fuga, a prieteniilor de-o zi; tot timpul esti inconjurat de oameni pe care nu i-ai mai vazut vreodata, fiecare fata avand in spatele ei o poveste ce asteapta sa fie ascultata, sau comentata, iar la finalul zborului prietenia se rupe fiecare continuandu-si propiul drum. In aceasta lume Ryan detine un loc privilegiat, ajungand o fata familiara personalului de pe aeroporturi, din hoteluri adesea petrecandu-si noptile din hoteluri in compania vre-unei stewardese, barmanite sau pur si simplu a altei „locuitoare” a Aerocosmului constienti fiind amandoi ca in zori fiecare decoleaza spre noi orizonturi si afaceri.

Planul lui Bingham este ca in 6 zile, dupa 10 orase vizitate, sa isi implineasca milionul de mile de calator fidel si sa isi gaseasca o slujba mai „stationara”. Nu pentru ca nu i-ar placea stilul sau de viata, dar pentru ca anumite convingeri si circumstante il imping spre acest lucru. Desigur ultimele mii de mile apar foarte greu mai ales cand itinerariul sau e pus la incercare de promisiuni nerespectate, obligatii de familie, precut si o umbra din trecutul sau reaparuta acum din senin.

Apreciez cartea aceasta pentru ca a reusit sa surprinda la o scara mult mai mare, ceea ce simt si eu aproape zilnic din conditia mea de navetist. Indiferent ca sunt in tren, autocar sau maxi-taxi am avut adesea momente cand am fost incercat de sentimentul acela de curiozitate privindu-i pe cei din jur si am gustat sentimentul de bunastare atunci cand gasesti pe cineva cu care sa iti imparti povestea: cine esti si incotro te duci. Imi place pentru ca ma regasesc in ea, sau mi-ar placea sa ma regasesc si mai mult in ea, descoperind prin intermediul ei ca, fara sa vreau, mi-am contruit propiul meu „aerocosm”.

Ce nu prea mi-a placut au fost paginile intregi umplute de la o laterala la cealalta cu descrieri si povestiri. E o lume foarte bine conturata, foarte palpabila insa la un moment dat ajungi sa te simti strangulat de randuri. Esti tentat sa sari cateva randuri, caci daca vrei sa sari la urmatorul alineat ar insemna sa dai pagina, dar nu poti de teama ca tocmai randul pe care vrei sa-l sari sa nu contina un detaliu picant.

Desi pe alocuri frustranta si sufocata in detalii, cartea mi-a placut mai mult pentru ideea pe care o transmite, pentru lumea aceasta a omului calator ce-si gaseste bucuria in cafenele si butique-urile din aeroporturi si tot in aceasta lume isi cunoaste, macar pentru cateva ore prietenii. E lumea in care sincer, mi-ar placea sa locuiesc, chiar daca numai pentru o scurta perioada.

Subiectul 1

Posted: 16/12/2011 in Din viata mea
Etichete:, , , , ,

Subiectul 1 din lista aceasta este:
1. Relatia mea actuala: Aici ma bucur, pentru simplu fapt ca scap repede desi e o scapare rusinoasa.
Anyway, lucrurile stau cam asa: in momentul de fata: 16.12.2011, ora 19:10 sunt singur. Adica nu sunt intr-o relatie. Sunt in aceasta situatie de cand ma stiu! Din 15.09.1994 ora 19:45 si pana acum eu tot solo sunt, iar lucrurile nu par a vrea sa se indrepte in viitorul prea apropiat, in ciuda incercarilor mele.

Cum e sa fi singur? Va pot spune ca sunt zile cand sunt incredibil de recunoscator pentru statutul meu de burlac, insa sunt zile cand mi-as dona degetele mari de la picioare pentru a nu mai fi singur. Desigur, au fost si cateva „iubiri” de-a lungul timpului, fete dupa care imi curgeau ochii si imi plangea inima, dar care ma vedeau in cel mai bun caz amic, si au fost si fete care mi-au batut mai multe apropo-uri si ar fi vrut sa imi faca cinste cu un suc, insa pe acestea nu le vedeam eu ca fiind mai mult decat cunostinte.  Si desigur mai erau cele pe care le stiam a fi curve profitoare si de care m-am ferit.

In raspuns la acest post nu imi doresc sfaturi, am capu plin de ele. Nu imi doresc sa aud „totul va fi bine, iti va venii si tie randul” caci deja sper asta si ma astept la asa ceva (doar ca nu prea mai am rabdare). Accept in schimb ID-uri si numere de telefon de la fete tinere, sau propuneri de iesit la un suc.

Cu aceasta se incheie prima parte a lepsei mele, mai am inca 29 😉

Da, deci a trecut o perioada buna de timp de cand n-am mai aberat pe aici. Defapt, doar calendaristic a trecut mult, in realitate eu nu prea stiu cand s-au dus 2 saptamani. Nu pot sa spun ca s-a instalat o monotonie in viata mea, fiecare zi e o provocare, cea mai mare fiind cea de a ma da jos din pat si a sta departe de el pentru 19-20 de ore.
Ar trebui sa fac o scurta recapitulare sa vad pe unde am ramas ultima data cand ziceam ca urmeaza sa ma duc la Brasov sa ma imbat distrez cu cativa (mai multi defapt) prieteni si ca aveam emotii pentru intoarcerea mea acasa, sa nu repet criza de melancolie de anu’ trecut. Ei bine, am fost, m-am distrat, m-am intors si sunt la fel de bine dispus ca in zilele mele cele mai bune! Ba mai mult, acuma incep sa simt cu adevarat venirea Craciunului si implicit a sarmalelor, ceea ce ma face si mai fericit. De unde stiu asta? Pai deja incep tezele. Nu vreau sa plictisesc lumea cu chestiile astea, dar eu peste fix o saptamana, miercuri pe 9 Noiembrie dau teza la fizica. Toata luna noiembrie va fi impanzita de teze, iar apoi jumatate din luna decembrie vom fi calariti cu teste si ascultari, iar ultima saptamana va insemna cel mai probabil jocuri de carti, stat la taclale cu profii si chiul. Clasic.

O sa incerc o sa am destul chef sa mai postez si maine, acum constiinta mea imi spune ca trebuie sa ma apuc de invatat pentru testul la matematica de maine, insa corpul meu imi spune ca imi trebuie un dus. Grea decizie… dar pana la urma mai bine un corigent curat, decat un premiant jegos.

Da, au fost 2 sau chiar 3 zile cu temperaturi „mult prea mari”, sau cum imi place mie sa le zic: „ridicate, deranjante, dar bine ca sunt zile de vacanta”.
Ce am facut in astea doua zile? Pai au fost zilele de 10 si 11 Iulie deci, nu puteam sa fac decat un singur lucru in fiecare zi.

Duminica 10 iulie, am fost la concertul Jon Bon Jovi si nu sunt destule cuvinte ce sunt sinonime cu „fabulos” ca sa descriu cum a fost. Am ajuns acolo pe la 4 si un sfert, si dupa ce mi-am dat seama pe unde se intra, am intrat si primul lucru a fost sa imi iau ceva de baut: un pahar de Cola, normal, dupa care mi-am luat „pernuta” de la Vodafone, am cautat un loc bunicel, foarte aproape de gardul ce delimita The Normal Circle (unde eram eu) de zona Gold. Asa ca am luat pernuta si m-am asezat in fund cu capu-n soare. Dar dupa putin timp setea m-a facut sa imi parasesc locul pentru a-mi cumpara inca un pahar de suc (de data asta Sprite) si pe cand m-am intors, normal ca locul meu era full. Asa ca am prins un nou loc la cativa metri distanta de gard. Mi-am asezat pernuta din nou si am batut-o in cuie in pavajul parcarii. Nimeni nu mai avea sa ma muta de acolo. Si asa a si fost. Si a fost chiar amuzant, deoarece peste tot in jurul meu erau numai albanezi (si vreo 2 unguri), iar albanezul din stanga mea isi facuse o mica afacere facand coifuri de zidar la oameni din file din „Gazeta Sporturilor”. Totul a fost OK si foarte incins, pana pe la ora 6, cand au aparut niste indivizi (cica din Brasov) care au facut un ritual pe care ei il numeau „cantat”. Sincer nici cei insarcinati cu sonorizarea n-au fost prea interesati de ei asa ca nu am auzit mare lucru…dar sunt 100% sigur ca n-am pierdut nimic. Desi mi se pare putin cam … trist ca de acum acele doua trupe vor putea spune „Am cantat in deschiderea lui Bon Jovi”.
Oricum cand ei au inceput sa cante, lumea a inceput sa se apropie de scena si, implicit, de locul unde eram eu. Si dupa ce o individa era sa ma calce pe cap, neobservandu-mi persoana stand in parcare la soare ca un cacat in mijlocul bulevardului.  In acel moment am decis sa ma ridic in picioare si sa imi bat cuie in talpa. Si exact asta am facut. Timp de doua ore am stat in picioare facand umbra pamantului. Apoi la 8 si cateva minute… pamantul a inceput sa vibreze, difuzoarele au prins viata, ecranele au inceput sa straluceasca, si trupa si-a facut aparitia pe scena. Pot spune ca „the rest is history”. Eu personal nu mai stiu foarte multe decat ca semnalul la telefon a murit complet, iar eu nu-mi amintesc decat ca eu, si toti ceilalti aflati acolo, saream, eram cu mainile pe sus si cantam. Pentru prima data, nimeni nu s-a plans cata lipsa de voce am…poate toti naveam voce, dar n-a mai contat.

Un lucru bun de notat, inainte de concert m-am uitat putin pe YouTube la cateva concerte si am avut impresia ca vocea lui Bon Jovi era cam obosita/sau poate era afectata de sonorizare. Aseara daca mi-as fi amintit de ce gandeam, mi-as fii inghitit cuvintele. a fost de 1000000000……00000 de ori mai bine chiar si decat versiunea de studio a piesei. Sincer, au fost momente cand imi parea rau de cei de la peluza sau loja VIP. Sigur la VIP nu a fost atata lume, a fost o priveliste mai frumoasa…dar sincer, in acele momente nu vroiam sa ma aflu decat pe locul meu de la Normal Cercle, inconjurat de Albanezi, de unde, ridicat pe varfuri, puteam sa-i vad pe scena…ii aveam in bataia pustii. Si la orice ma asteptam dar nu ma asteptam sa cante 3 ore non-stop; iar momentul cu steagul….a fost istorie pura.

Am ajuns acasa cumva, iar azi de dimineata am plecat pentru ca trebuia sa merg cu cativa colegi la Water Park in Otopeni. Azi nu prea a fost ziua mea buna. Pentru ca paream cel mai inteligent, am fost trimis dupa bilete, iar la intoarcere o colega imi facea semn sa ma grabesc. Crezand ca pleaca masina, am decis sa sar peste garduletul micut…insa faptul ca am stat in picioare 5 ore la concert si ghiozdanul, m-au faultat. M-am impiedicat de gard, iar in cadere, am reusit sa rup o imitatie de boschet vestejit, umplandu-mi mana stanga de julituri. Apoi cand am ajuns la Waterpark am decis sa ma dau si eu in „tuburi”. La a doua tura, nu ma intrebati cum, m-am trezit intors ca o clatita, de pe spate, pe fata. Din fericire nu mi-am spart fata, dar am cazut pe coate si inca ma dor foarte tare. Si bineinteles, ca nu mai am piele pe coate si nici pe joldul stang. Apoi a mai fost un moment dur cand pe topogan, de oboseala pobabil, am cazut de pe colac si a trebuit sa fug pana jos. Bineinteles ca m-am mai julit pe piciorul stang. Pe dreptuln-am niciun fir de par deranjat. Pe partea stanga, de la gat in jos sunt rupt.

Iar acum pe seara am o febra musculaa de nu imi pot ridica mainile. Poate a fost concertu, poate a fost piscina, DAR NU LE REGRET PE NICIUNA! A fost super si ieri si azi. Asa zile sa tot fie!

Nu, nu m-am mutat in Vietnam si nici nu a venit Asia Mica langa casa mea. Ma rog, intr-un fel am india aproape…dar sa va explic. De cand ma stiu, vecinii casei de la Bucuresti au fost o familie de „talibani”, cum ii numeste un prieten. Pe romaneste: tigani. Ma rog… o familie e putin spus; in cazul lor e ceva de genul 20 de persoane pe 10 metrii patrati. Oricum sunt multi frate, multi. Niciodata nu am avut curiozitatea sa ma duc in spatele casei sa ma uit prin gard sa ii numar, dar stiu ca sunt multi….si tot mai apar. Ii stiu pe multi dupa timbrul vocii; normal ca injura in gura mare, unde te crezi, in UE? Si sunt si o turma intreaga de puradei care nu fac altceva decat sa alerge sa zbiere cat ii tin rarunchii si sa planga fara motiv in gura mare pana le sare tandara la mame/bunici/matusi/tati sau ce drac de rudenie or mai fi pe acolo, si dupa aia…..au saracii copii motiv sa planga. Si o fac mai cu foc ca pana atunci. In fine…noaptea dupa ce se termina alcoolul se mai linistesc si ei si se duc in casa adapost si se culca aparent organizat. O familie e la etaj si alta e la parter…defapt sunt aceeasi familie din cate am inteles…doar ca sunt mai certati ei asa intre ei… sarea si piperul unei relatii, pai da nu? Dilema e ca in fiecare vara… unul ramane pe dinafara. Nu stiu care e, de-al cui e… dar el are o canapea pusa langa gard, fix langa geamul de la baia de la parter, si implicit, cum baia mea e peste cea de la parter…e si sub fereastra mea.

Indiferent de-al cui ar fi (cei de la parter sau cei de la etaj) mi-e foarte simplu sa inteleg de ce doarme afara. Mai frate….asta cand doarme parca e gater! Sforaie de vibreaza termopanul! Adica eu am geamul de la baie (termopan) inchis, usa de la baie (lemn cu geam termopan) inchisa, geamurile de la camera mea (termopane) sunt inchise…si eu tot il aud pe ala sforaind! Cel mai rau lucru pe care i-l poti spune omului asta e „Du-te si te culca!” daca o face, fi sigur ca nu mai doarme aproape nimeni pe o raza de 20 de metri. Spun aproape nimeni pentru ca nu trebuie uitati oamenii care au ramas fara baterie la aparatul auditiv si sunt surzi. Nu va pot spune cat de greu imi este sa scriu acest articol pentru ca il aud intr-una! Parca ar fi ceva ne-am de drujba! Mi-ar placea sa am la indemana ceva cu care sa dau dupa el, fara sa fie evident ca am dat eu. Dar pantofi nu am de aruncat (nici macar de aia vechi nu merita asa ceva) ori daca as arunca cu un tub de Kiltox dupa el…nu cred ca o sa ma creada daca ii zic ca a fost un dar din cer special pentru el.

Totusi vreau sa stiu cum ii pot lua curentul de la bujie animalului ala!  Parca e un motor de Dacie stricat care se tureaza de unul singur pana ii zboara cate un piston, dupa care incepe iar sa se tureze. Dar spre deosebie de Dacie se pare ca asa are mai mult de 4 pistoane. Ma tem ca e ceva ce depaseste si tehnologia W16 a celor de la Bugatti. Oricum nu prea aveam somn, dar nici sa ascult „Spargatorul de chituci” nu aveam in program.

Apropo de asta, am fost intrebat zilele trecute de ceva ciucumeata pe care am pescuit-o pe net, care e motto-ul meu in viata. M-am gandit si mi-am dat seama ca nu am asa ceva; adica am, dar e pus deoparte pntru o zi foarte speciala, mai are de asteptat cam un an si 3 luni. Dar in urma ascultarii mai multor piese de la mai multi artisti, dupa ce am recitit pe blog cateva din intalnirile mele cu diverse specimene de oameni, dupa ce m-am uitat la filmele Rambo, cred ca mi-am gasit un motto, ceva dupa care sa ma ghidez in momentele de cumpana: Fuck it!  Asa ca in privinta vecinului Stihl …  fuck him!

Over and out!