Posts Tagged ‘viata’

Stiu ca am zis ca vin pe piatra asta din Marea Nordului ca sa studiez inginerie auto. Stiam din ziua 1 ca eu defapt vin aici ca sa ma fac un fel de mecanic cu diploma, in fond, asta e ceea ce imi doresc. In schimb pana sa devin mecanic, se pare ca o sa capat mai multa experienta pe parte de tinichigerie. Sa ma explic…

Astazi ca tot omul intr-o zi lenesa de duminca, eu lucram la fizica. Si pentru ca studiam despre transferul termic, imaginea de baza era o tigaie deasupra focului. Asa ca eu stateam si ma uitam la tigaia aia si ceva dadea cu virgula: parea cunoscuta! Dar de unde? Stau si ma gandesc putin si imi aduc aminte ca si eu aveam una exact la fel undeva prin bucatarie. Am dat 2 lire pretioase pe ea!… adica cam o bere si o flegma in banii astora. Ia mai sarit ei din smalt in decursul lunilor cat am tras de ea, dar nu-i nimic, ajuta la un trasfer termic mai bun. Mai stau eu sa ma mai gandesc putin, s-a votat! Mi-e foame!
Nu-i nimic, merg sa gatesc! Da, gatesc. Eu, ala care acum doi ani esuam in a prepara o supa la plic. Dar am progresat de atunci, acum sunt utilizator avansat al cratitei si aragazului. Ajung la bucatarie, tin minte ca ultima data mi-am facut orez in cratita aia acum o saptamana si ceva apoi am pus-o la inmuiat in chiuveta. Tot la inmuiat am gasit-o dar langa chiuveta…cu un strat generos de rugina in ea. Eh aici intra in actiune cursul despre propietatile materialelor si despre cum le protejezi.

Eh, nu-i nimic! N-am facut eu curs de tinichigerie, dar invat acum. Se ia una bucata burete, una bucata detergent, un robinet cu apa calda, niste ‘umniezai si niste cruci si se amesteca furios in cratita cu pricina. Si freaca si curata si freaca, pana a iesit si mama ruginii din cratita. Apoi pune orez in ea si da la mestecat. Aici intra in aplicare fizica de mai devreme: n-am foc, am plita electrica, plita se incinge prea mult, convectie. Amestec cu lingura in orez, se incinge lingura, conductibilitate, reduc „gazul” plita ramane incinsa inca o perioada, incapatanare, orezul incepe sa stropeasca: splash Iau o manusa de cuptor sa amestec, mi se incinge mana in manusa, radiere.

Si uite asa in incercarea de a face o singura portie amarata de orez am facut practica pe partea de tinichigerie, am repetat o lectie despre propietatile materialelor care intra la examen si am invatat lectia la fizica. Cine a spus ca inteligenta nu trece prin stomac?

Am decis sa incep articolul de azi cu o melodie. Nu prea e stilul meu, dar adevarul e ca melodia asta m-a ajutat mult in ultima vreme. Adica eu sunt genu care atunci cand ascult o melodie, imi place sa me regasesc in versuri, sa invat din ele, sa ma inspir din ele, sa traiesc melodia. Cred ca de asta imi schimb melodia preferata atat de des. In mod surprinzator, in ultima perioada au fost din nou cativa prieteni care din pura prietenie si cu cele mai bune intentii m-au intrebat de inca sunt singur, de ce nu mi-am gasit si eu o fata cu care sa fiu si alaturi de care sa fiu fericit. In alti ani, cand ma intrebau asta spuneam ca sunt prea timid, prea urat, sau ca n-am gasit fata potrivita. Acum insa m-am gandit ceva mai bine la cum stau lucrurile; nu e vorba ca nu pot sa-mi gasesc pe cineva, ci mai degraba ca nu vreau.

N-am facut un secret din faptul ca eu sunt o fire ciudata. Mi-am anuntat toti prietenii ca eu sunt genu ala de ticalos care iti intoarce spatele dintr-o data. Nu e vorba neaparat de rea vointa, pur si simplu imi e foarte greu sa ma atasez cu adevarat de oameni si locuri.  Nu pot sa fiu prieten bun cu cineva o perioada indelungata. Pot face asta cu colegii de clasa, pentru ca ne vedem zilnic, dar asta n-o sa ma impiedice cu prima ocazie sa plec din oras, judet, tara, fara sa anunt pe nimeni si fara sa ma mai uit inapoi. Am facut-o odata, nu ma opreste nimic s-o fac din nou. Unii spun ca e o calitate faptul ca nu ma atasez….incep sa cred tot mai mult ca au dreptate.

Revenind la capitolul relatii, aici mi se pare paradoxul cel mai mare: de mic am crescut cu dorinta unei relatii de durata, asa cum vedem prin filmele americane. Te trezesti intr-o dimineata, faci ce faci, se termina ziua, ai fata si va iubiti pana la adanci batraneti. Imi place ideea asta de dragoste, imi place ideea asta de devotament si sacrificiu pentru persoana iubita, imi place ideea de nopti albe si momente fericite alaturi de persoana draga.  Chiar imi doresc asa ceva….. sau cel putin creierul meu isi doreste. Mi-a luat ceva pana sa realizez paradoxul din viata mea. Creierul meu cauta etarna iubire din carti si filme, in timp ce inima (sau sufletul?) se bucura de experienta o perioada, apoi isi orienta atentia spre drumuri, calatorii, plecari cat mai departe de unul singur.
Cam asta mi s-a intamplat cel mai des in ultima perioada: am intalnit mai multe fete super dragute, super de treaba, ma vedeam des cu ele, vorbeam, ne intelegeam si pe urma brusc, fara sa zica sau sa faca ele ceva ca sa am motiv, ma treazeam ca atunci cand ne vedeam, ma uitam la ele ca la televizor: tot la fel de frumoase erau, tot la fel de amuzante, dar parca le lipsea ceva, acel ceva care cu o zi inainte ma atragea de ele. In schimb ma trezeam ca la 2 noaptea eu simteai nevoia ca a doua zi in loc de scoala, sa ma duc la Gara de Nord, sa iau primul tren spre cat mai departe, sa fac 15 ore pe tren si apoi sa ma intorc cu ocazie sau ceva in genu. Pana la urma raman la concluzia din urma cu vreo 3 sau 4 posturi: cele mai bune prietenii pt mine sunt cele de cateva ore sau cateva zile. Genu de prietenie legata noaptea pe tren, si care ramane in acel tren. Pe peron fiecare revine pe drumul lui, isi vede de grijile si viata lui, iar cu el pastreaza doar amintirile din noapte. Daca toate relatiile mele de prietenie ar fi asa, as fi cel mai fericit; a new day, a new person.

Si acum vine vara. Si stiu sigur ca n-o sa stau mai deloc in Bucuresti. Adica in cel mai bun caz o sa fiu un week-end la doua saptamani. Si o sa fie superb. Cam stiu ce o sa fac vara asta, dar prefer sa mai lungesc putin „misteru” (nu ca ar interesa pe careva) pana sunt 100% sigur ca lucrurile merg cum vreau eu.
Ca sa inchei cu o remarca tot despre cantec, pana peste vreo 8-9 ani cand o sa imi pun problema de insuratoare… I’ll let my heart be the rolling stone that it is, and I’ll fallow the only road that I know, the one that leads out of town.  (scuze dar imi suna mult mai bine in engleza decat orice traducere care as putea-o inventa)

Atentiune oameni buni! Suntem in 11.11.11! Toate premonitiile, toate semnele din ultimele veacuri ne anunta ca o sa murim! Turnurile de la WTC din NY am cazut lovite de avionul de pe cursa 11, in data de 11 si ele aveau forma de 11. Razboiul mondial s-a sfarsit in 11 a 11-a la ora 11! Sutem condamnati la moarte!!

Sau mai pe scurt: BULL-SHIT! Ma amuza treaba asta. Da, ok, e o coincidenta interesanta. de trei ori 11, e clar ca nu se intampla prea des, OK, e ceva aparte. O sa le pot spune nepotilor mei, „Hei! Eu am trait sfarsitul lumii din 11.noiembrie 2011 de la ora 11:11! … asa cum am trait si sfarsitul lumii de acum doua saptamani cu asteroidul, si pe cel de anul viitor din 12 decembrie 2012, cum l-am trait si pe cel din 2000” in fine, ideea e ca in numai 17 ani de viata, am fost martul de vreo zece ori la o asa-zisa Apocalipsa si tot nu am vazut nimic. Nu zic ca as vrea sa vina, cel putin nu inca. Nu mi-am terminat toate planurile ce le aveam de indeplinit aici pe Pamant. Mai sunt cateva detalii minore dar cruciale pentru fericirea mea existentiala.

As putea acum sa transform acest post in inca unul din acele articole care vorbesc despre o mama-omida si copiii ei cum unul prevesteste schimbarea, altul catastrofa, altul ca nimic nu se va resimtii, iar cum ei lucrea ca o echipa, daca unul are dreptate, inseamana ca la toti li s-au adeverit premonitiile. Eu cred ca in acest moment Nostradamus sta undeva bine-mersi, se uita la noi cu bratele incrucisate si rade zicandu-si „Bai, eu am vrut sa ii sperii putin, sa le dau ceva la care sa reflecteze, dar astia mi-au luat munca prea in serios!”. Desigur acum nu incerc sa dau vina pentru toate astea pe Nostradamus, care e stra-stra-stra-stra-stra-unchiul unui var de-al doilea prieten cu un prieten care l-a cunoscut pe tata candva, deci prin urmare ruda cu mine, caci el nu are nicio vina. El acum cateva sute de ani, a avut ideea sa faca previziuni abstracte, cu bataie lunga, si foarte interpretabile. Nu putem decat sa ii recunoastem geniul. Si-a asigurat un loc in istorie, iar el chiar a muncit pentru locul ala.
Am vazut un documentar candva despre el, unde se spunea ca facea in jur de 20-50 de viziuni si premonitii pe zi, pe care le scrie pe hartie. Si cica a facut asta timp de mai multi ani. Eu nu cred ca e usor sa scoti de undeva atatea previziuni, oricat de abstracte, zi de zi, fara sa te repeti pre curand. De aceea consider ca el are un loc bine muncit in istorie.

Revenind totusi la problema noastra, eu maine in loc sa tin doliu ca  e iar apocalipsa, ma gandesc sa beau cateva beri ca sa sarbatoresc. Ce anume? Pai se implineste fix un an de cand……. [REVELATIE]

Tocmai am realizat ca fix acum un an mi s-a intamplat un lucru care la inceput a parut super grozav, iar mai apoi s-a transformat intr-un fel de nenoricire. Deci 11 poarta ghinion!  Deci poate ca ce se spune e adevarat! Deci chiar o sa murim!! In concluzie, toata lumea hai ca curve, le zicem ca e sfarsitul lumii si poate primim discount!

Ultimele trei fraze sunt un pamflet si trebuie tratate ca atare!

Astazi a fost inca o zi de duminica tipica pentru mine. Trezit la 11 jumatate, mancat, tv, mancat, tema la franceza si iar la tv. In reprizele cant eram la TV m-am uitat pe Discovery. Emisiunea era despre cum va arata viitorul peste 20 de ani. Ma enerveaza cum Americanii nu au alte griji decat cum sa isi traisca viitorul si cum sa il imbunatateasca. De ce noi trebuie sa avem grija zilei de maine, sa ne tocim nervii cu parlamentarii etc. Stiu ca viata in america nu e chiar asa cum apare la televizor dar macar acolo la televizor apare un stil de viata pozitiv. Cand vine de Romania pana si in filme nu apare decat viata rea. Ce naiba, noi nu puneam avea o imagine pozitiva? Poate ca doar ma enervez degeaba,  dar mi-e ciuda cand ma candesc ca aia deja citesc ziarele in format digital de pe IPad, iar eu nu am semnal cat sa vorbesc la telefon. E bine cateodata sa iti poti inchide telefonul si sa te relaxezi, dar eu parca as fi la cabana non stop. Ceea ce e bine intrpun fel, dar daca as fi la cabana, n-ar trebui sa imi fac tema la franceza, deci nu sunt la cabana, deci am si tema la franceza. Deci poate ca maine ma asculta. Deci eu n-ar trebuii sa ma uit la Rush Hour 2 in timp ce scriu tampenia asta de articol-tocanita si ar trebuii sa repet/invat la franceza. Ar trebuii….

Am zis sa mai scot inca un articol dat fiind ca maine (adica azi) plec spre Bucuresti unde net-ul este…. nesatisfacator.

Am auzit de multe ori expresia „Viata bate filmul” insa nu m-am prins la ce se refera. Adica am o idee vaga, dar nimic clar. In ultimele zile nu stiu ce mi-a venit si m-am uitat la desene animate. Mai exact la fime animate: The Lion King (1, 2 si 3), The Road to El Dorado, Lilo&Stitch, Beauty and The Beast, in fine, am intrat in contat cu latura mea cinefilica! Dat fiind ca vacanta asta m-am mai uitat la cateva filme va pot spune ca animatia bate filmul! Deci sa recapitulam: Viata bate Filmul, Animatia bate Filmul, dar oare Viata bate Animatia?

Personal eu nu cred. Eu sunt de parere ca Animatia bate Viata; si cum e tarziu si eu sunt obosit, o sa incerc sa explic totul intr-un mod si limbaj savant. Poate ca in trecut filmele de animatie (desene animate) nu reprezentau o concurenta pentru filmele cu actori deoarece erau scurte, erau foarte exagerate, eram destinate exclusiv copiilor. Ok, asta s-a intamplat cam pana in anii ’70, ’80; atunci personajele indragite din desene au inceput sa „joace” in lungmetraje si incet, incet nu au mai fost destinate exclusiv copiilor, ci familiilor.  Primul exemplu care imi vine in minte e „Scooby Doo Goes to Hollywood”, dar poate nu e cel mai relevant exemplu.

Asa cum am spus si mai devreme, m-am uitat in ultimele doua zile la mai multe filme de animatie pe care pe o parte le-am mai vazut, dar de altele doar am auzit, dar ce mi s-a parut fantastic la ele e ca desi stiam ca sunt practic desene animate, n-am putut sa nu imi imaginez ca ar putea fi  real. Cred ca asta e un fel de paradox: te uiti la un film, vezi ca personajele, cladirile sunt reale, iti dai seama ca totul e fals, te uiti la un film animat, sti ca persoanele si cladirile sunt false, te intrebi daca e sau nu adevarat. Nu stiu daca toti faceti asa, dar eu asa am patit.  In scurta mea viata (de nici 16 ani) m-am uitat la mai multe filme, singura mea problema fiind ca le i-au de la cel mai vechi la cele mai noi: m-am uitat la „The Gold Rush”, „7 Sinners”, „Cat Ballou”, „Full Metal Jacket”, „Tango&Cash”, ” Rocky”, „Rambo” etc. mai am putin si ajung la zi cu filmele. Dar sincer sa fiu cred ca au inceput sa imi placa mai mult filmele animate. Cred ca e vorba de sentimentul pe care il ai cand te uiti la un astfel de film, sentimentul acela „vreau sa fac ceva nemaivazut si care sa rupa tiparele!”.

Recunosc ca sunt si cateva aspecte care trag filmele de animatie in jos. Unul dintre acestea este ca in fiecare film este cel putin un moment in care toti se cearta si pornesc pe drumuri diferite. Ce bine ar fi daca nu ar fi momente lacrimogene. Acum pe mine nu mai mai afecteaza asa tare, dar cand eram mic tot timpul plangeam. Mama ce uram sa plang la filme!

Dar voi, cititorii mei, cum vedeti toata treaba asta cu filmele. Ce preferati, film sau film animat desen animat? Si cred ca nu ar strica sa lansez un fel de leapsa: Top 5 filme preferate si top 5 desene preferate. Mentionez ca la desene preferate, intra si filmele animate in genul celor mentionate la inceputul articolului.

In rest, va doresc sa aveti o saptamana Hakuna Matata si va las si un video simpatic! 😉