Pauza. Pur si simplu nu mai stiu ce sa scriu pe aici. Cateodata imi place sa ma flatez gandindu-ma si zicandu-mi ca nu mai am timp sa scriu; bullshit! Daca nu mi-ar fi chiar atat de lene, poate ca as cauta prin arhivele blogului asta amarat, sa ma intorc si sa retraiesc acele luni dinaintea tezelor unice de pe clasele aVIIa si a VIIIa sa vad cum eram atunci. In principiu tot moale la fund si stresat dar parca atunci ma vaicaream mai mult pe aici. Acum vine bacul. Acel mare examen al maturitatii prin a carui sita toti suntem datori sa trecem. Nu ma intelegeti gresit, eu stiu ca-l iau dar… am pe capul meu vreo doua facultati din Anglia care se asteapta si carora le-am promis ca o sa-l trec cu minim 8. Nu mi-ar fi greu sa renunt, dar am fost inzestrat la nastere cu un orgoliu mai mare si mai puternic decat stiu manevra, deci daca as face-o, nu mi-as ierta-o niciodata.
Dar macar acum conduc. Inainte sa-mi iau permisul nu faceam decat sa fabulez la ziua in care o sa-l obtin si la cum o sa ma plimb in sus si-n jos cu masina si cat de mult o sa-mi iubesc masina si cat de mult o sa apreciez faptul ca o pot conduce zi de zi. Ei bine, chiar fac asta! In fiecare dimineata, indiferent de ora, vreme sau ce zi a saptamanii e, eu zambesc cand deschid usa de la garaj. Mi se asterne un zambet sadic pe fata si am o imensa satisfactie de fiecare data cand depasesc un maxi-taxi. Mi se incalzeste sufletul cand afara ploua, iar eu sunt in masina la caldura, si uscat pe deasupra; iar cand e vreme frumoasa si asfalt uscat, vorbim de alte culmi ale bucuriei. Doar ca toate astea sunt acele mici bucurii care isi au rostul la momentul lor si pentru persoana potrivita. E ca acea gluma pe care nu o inteleg decat persoanele care au fost la momentul potrivit la locul potrivit si au asistat la scena potrivita. Sunt micile bucurii care nu se pot explica sau transmite si mai ales, sunt micile bucurii care raman suspendate in momentul cand opresti motorul, iar apoi invie si iti invadeaza mintea concomitent cu sunetul evacuarii care iti inunda urechile cand dai motorului glas.
Sincer nici nu mai stiu despre ce naiba scriu aici. Afara ploua, eu ascult muzica si degetele mele tasteaza aiurea in timp ce un ochi il tin inchis, iar celalalt stiudiaza forma cuvintelor pe care le scriu astfel incat ele sa semene cu ceva cunoscut, nu neaparat si cu sens. Stiu ce imi trebuie. Imi trebuie o plecare, un drum lung, unul al carui capitan sa fiu eu. Am mai avut din septembrie incoace si se apropie momentul sa plec din nou. Aici si acum stabilesc: pe 4 aprilie plec. Destinatia: cat de departe ma tine motorina si bugetul de combustibil..adica daca am calculat bine, suficient cat sa ajung la Baia Mare. Acolo am bunicii, nu am semnal la telefon, nu am internet, acolo nu se da bacul. Acolo o sa stau. Si o sa dorm. Si o sa mananc. Si o sa ma culc din nou.
Si pentru ca tot ploua, uitati si sursa inspiratiei mele din aceasta seara 🙂
Bogy's Life 