Despre boli si gripe

Nu sunt doctor, nici dictionar, asa ca mi-e greu sa spun exact care e diferenta dintre o boala sau o gripa. As putea cauta asta pe net pentru voi, dar asta ar insemna sa scot un articol de o calitate o idee mai mare decat cea a unui motor de Ferrari fabricat pe un vapor de somalezi chinuiti si nemancati, totul pe intuneric. Hai sa facem un pic de recapitulare a napastelor ce au lovit poporul roman de-a lungul anilor:

Au fost grecii, slavii, romanii, turcii, ungurii (astia inca sunt), rusi, ciuma, lepra, foamete, pureci, paduchi, raie, tuse magareasca, gripa porcina, gripa aviara si acum…gripa studenteasca. Bine, poate am exagerat putin…grecii, slavii si romanii ne-au prins bine, dar la capitoul gripe, se pare ca avem cate o gripa pentru fiecare animal ce poate fi intilnit la o ferma: tuse magareasca, gripa porcina, gripa aviara, boala vacii nebune, boala iepii saltarete, boala caprei nesatule, rabie de la caini, iepurism (atunci cand iti vine sa faci ca iepurele toata ziua) etc.
Si studentul e un animal de ferma: homo lefterus. Este un animal in general bland, traieste in general in turma, desi se mai intalnesc si exceptii. Locuiesc in grupuri ce variaza intre 2-10 membri in acelasi spatiu de 3mp. Este deosebit de activ noaptea, ziua restrangandu-si activitatile la strictul necesar supravietuirii, uneori neglijand chiar si unele aspecte fundamentale in favoarea repausului.

Ce boala ne da studentul? Aparent fiecare inceput de luna octombrie este marcat de o raspandire a virusului studentesc, care se caracterizeaza prin: febra, stranut, apozitati nazale, oboseala, dureri in gat, ochi care lacrimeaza si o permanenta stare de splen. Cum se trateaza? In general se trateaza cu: indiferenta, paracetamol si mila Domnului.

Oricine vede un student este rugat sa il abordeze cu prudenta si sa nu petreaca mult timp in vecinatatea sa, deoarece boala se poate transmite si la oameni, iar studentul poate devenii irascibil sau agresiv daca este deranjat pentru durate medii sau lungi de timp.

Despre seriale

E toamna, iar asta inseamna pentru foarte multa lume, ca insfarsit apare acel nou sezon pe care l-ai asteptat cateva luni. Eu nu pot spune ca intru in acea categorie. Nu stiu de ce, dar niciodata nu am fost un mare fan al serialelor. Cred ca pur si simplu nu aveam destula rabdare pentru ele, ceea ce e putin ironic pentru un ardelean, nu? Cand eram mic, mic, era de inteles: nu aveam internet, trebuia sa ma multumesc cu ce era la televizor, iar daca ratam un episod, ala eram. Plus ca eram cam mic ca sa urmaresc cu interes ceva ce avea mai mult de doua episoade.

Cand am mai crescut am mai avut niste tentative jalnice. Primul serial de care m-am apucat si pe care bineinteles nu am avut timp sa il urmaresc mai mult de sezonul 1 (sau poate inceputul sezonului 2) a fost CSI:NY, Eram mic, n-aveam timp, daca am lasat o pauza de doua zile intre episoade, eram gata. Asa ca timp de cativa ani am fost foarte fericit doar cu filme.

Apoi prin 2009-2010 m-am apucat de un serial care chiar m-a captivat: The Mentalist. Am fost in vrie o perioada. M-am uitat la tot sezonul 1 in cateva zile (ceea ce pentru vremea aceea cand eram 12 ore pe zi plecat de acasa, plus temele aferente noii mele viete de liceu mi se parea enorm de rapid). Noaptea ma uitam la episoade si a doua zi le discutam la liceu cu inca un coleg sau doi, atragand asupra noastra blestemele celor care nu apucasera sa le vada. Dar la un moment dat, inevitabilul s-a produs, sezonul 2 (sau poate 3?) s-a terminat, iar cand urmatorul sezon a reaparut cateva luni mai tarziu, mie deja imi pierise interesul. Asa ca l-am tras pe linie moarta.

Multi ani m-am ferit sa ma mai apuc de vre-un serial tocmai de teama gandului ca ma voi opri la pauza dintre sezoane. Totusi, dupa bac, de plictiseala, m-am apucat de The Walking Dead. Toate bune si frumoase, pana cand mi-au reinceput mie drumurile prin tara. Asta s-a intamplat pe undeva intre episoadele 2 si 3 din sezonul 3. Am crezut ca o sa ma reapuc, ca voi recupera…inca ma amagesc cu gandul asta.

A venit viata la facultate, unde am avut timp liber cacalau, doar ca am decis sa imi petrec timpul liber ori cu filme, ori stand pe Skype sau Whatsapp cu cei dragi. Cu toate astea, dupa vacanta de Craciun, in cele 2-3 saptamani de cand am revenit pe insula pana la sfarsitul lui febroarie, m-am uitat pe banda rulanta la cca. 4 sezoane din Hawaii 5.0. Stiu sigur ca nu am terminat sezonul 4, ramasesem cu vreo 4-5 episoade in urma. Si inca tot in urma sunt. Acum deja mi-e prea greu (in capul meu) sa ma reapuc. Am impresia ca nu o sa mai stiu nici personajele, nici ce s-a mai intamplat pana atunci. Asa ca de atunci sunt „liber de contract” cand vine vorba de seriale.

Acum ca vine toamna, sunt vreo doua titluri care urmeaza sa apara si care ma atrag, insa nu am nicio idee cum voi sta cu timpul sau rabdarea. S-ar putea sa nu am rabdarea sa astept fiecare episod si atunci sa mi se rupa filmul inainte sa fii fost prins ca lumea macar. Oricum, aceste doua titluri sunt: Gotham si The Flash.

Gotham prezinta viata in orasul cu acelasi nume, orasul lui Batman, inainte de aparitia acestuia. Sau mai bine zis, in timpul forarii acestuia. Povestea fiind concentrata pe cariera lui Jim Gordon si cum cariera acestuia afecteaza si viata tanarului Bruce Wayne.

Iar The Flash cred ca titlul vorbeste de la sine. Acuma oferte sunt, timp si chef sa fie! Si totusi voi ce seriale urmariti/asteptati? Ce seriale v-au „marcat” existenta?

Vesnic tanar

De cateva zile ma chinui sa ma conving sa mai scriu un articol. Nu neaparat pentru ca s-a intamplat ceva incredibil in viata mea, in aceasta privinta am ajuns sa cred ca fie nu se mai intampla nimic deosebit in viata mea, fie fiecare zi e atat de perfecta inca nu am de ce sa ma plang si nici nu se poate mai bine de atat. Aleg sa cred a doua varianta. Am vrut sa scriu astazi pentru ca in foarte scurt timp, o sa schimb prefixul si vreau sa mai am inca un articol scris cat timp varsta mea incepe cu un „1”. In fond, am inceput sa scriu pe blog pe la 12 ani, aproape 13. Si am continuat sa aberez pe blogul ala an dupa an pana am ajuns la articolul acesta. Nu, n-am sa ma opresc aici, o sa continui sa aberez pe teme mai mult sau mai putin interesante pentru oameni mai mult sau mai putin interesati. Pe mine ma distreaza ce fac si ma relaxeaza.

Ideea e ca nu ma simt pregatit sa fac 20 de ani. Nu mi-e frica de chestii precum „maturizare”, „responsabilitati” sau alte „SF-uri” de genul acesta. In fond, o sa fac la fel tot ceea ce fac si de maine incepand cum am facut si pana azi. Ceea ce ma nemultumeste pe mine este ideea ca acum v-a trebui sa ma prezint lumii cu o varsta care nu ma reprezinta. Nu stiu de ce, creierul meu a ramas blocat la 17 ani. Cred ca intr-un fel ala a fost anul carem-a format cel mai mult, sau care mie mi-a placut cel mai mult, sau poate pur si simplu a fost un an in care m-am simtit mai bine in pielea mea decat pana atunci. Iar toti anii care au urmat de atunci (o spun de parca sunt multi) n-au facut decat sa continue nota aceea grozava impusa de el si sa devina chiar mai buni.

Probabil ca daca n-as fi avut permisul de conducere in buzunar ca sa imi aminteasca ca am cel putin 18 ani, eu m-as fi prezentat tuturor ca fiind minor. Regret ca nu mai am 17 ani? In niciun caz! Tot ceea ce regret e ca nu ma mai pot lauda ca am 17 fara ca cei din jur sa creada ca imi bat voit joc de ei cu ceea ce zic.

Ma rog, in caz ca nu v-ati prins, tot articolul asta e o incercare ieftina de a cersii niste urari de „La multi ani” de la voi si pentru ca nu sunt sigur ca va functiona, pentru ca (asa cum am zis de nenumarate ori) e blogul meu, implicit eu sunt seful, o sa imi urez singur „La multi ani!” si nu pot decat sa sper ca si urmatorii 10 ani sa fie la fel de plini de realizari si momente frumoase cum au fost ultimii 10.

De ce îmi plac stirile

In ultima vreme, am tot auzit zicându-se in jurul meu ca la stiri nu auzim si nu vedem nimic altceva decât chestii rele: omoruri, jafuri, violuri, accidente, morti si bătăi. Am stat putin sa meditez la asta si am ajuns la concluzia ca ma bucura situatia. Sa vezi numai crime si accidente la TV este un semn bun in opinia mea. Si aici sunt de părere ca nu companiile de televiziune sunt cele care greșesc ca difuzează astfel de stiri, ci telespectatorii sunt cei vinovati pentru felul in care le interpretează.
Cândva, acum câteva sute de ani, cand presa scrisa lua amploare si stirile începeau sa circule in sat/oras/regat cei care trebuiau sa scrie stirile căutau surse de inspirație (la fel ca in ziua de azi) si cele mai la îndemână stiri erau lucrurile iesite din comun, cele care se intamplau împotriva legilor naturii sau a comunitatii (sau a ambelor, in unele cazuri). Acestea erau: crime, violuri, scandaluri, betii, incendii sau accidente. Acestea erau anuntate tocmai pentru ca restul lumii sa stie de ele, sa condamne faptele unora si sa isi vada de viata. Îmi place sa mă gândesc la primele ziare ca la un fel de executie publica in scris, fără o varsare de sânge reala. Astfel, trăind într-o lume in care presa anunta doar evenimentele rupte din normal, mi se pare normal ca tot ceea ce se auzea sa fi fost crime si violuri, iar societatea asimila informatia si isi continua existenta „civilizată”.
Îmi place sa cred ca timpurile nu s-au schimbat. Îmi place sa cred ca la stiri încă sunt raportate doar cazurile extreme, care nu se potrivesc cu stilul societatii. Astfel cat timp nu apare la stiri ca „Popescu l-a ajutat pe Ionescu sa mute o valiza” înseamnă ca asa ceva in a e normal in simtul nostru civic. Cat timp Tanti Tanta nu ajunge la stiri pt ca a primit la ea in casa peste noapte un turist obosit, înseamnă ca si astfel de acte de bunătate încă ne sunt caracteristice si „normale”.
Poate ca exagerez putin cu exemplele, însă ideea e aceeasi: Cat timp vad la stiri doar lucruri pe care si eu le găsesc deranjante, înseamnă ca restul societății functioneaza normal si ca si ea condamnă astfel de gesturi.
Nu zic ca rezultatele deosebite obtinute într-un domeniu sa nu fie anunțate, sau ca nicio realizare pozitiva sa nu apara in stiri, încerc doar sa clarific putin ce e cu abundenta asta de stiri negative si sa arat ca asta nu înseamnă ca lumea se duce de râpă, ci din contra, înseamnă ca lumea nu si-a schimbat valorile morale.

Telefonul perfect

A sosit din nou acea perioada in viata mea, cand de plictiseala probabil, am ajuns la concluzia ca incepe sa nu mai imi placa telefonul meu. Bine, la origini nu erau doar mofturi, telefonul meu chiar facea anumite figuri asa ca parea o decizie logica sa vreau sa il schimb. Doar ca intre timp am considerat ca ar fi mai ieftin sa il repar, si dupa cativa zeci de lei, aveam un telefon ca nou. Orice om normal si-ar fi vazut de viata lui in continuare. Eu insa, fiind un exemplar mai special (a se citii „zevzec”), odata ce mi-am setat creierul pe ideea ca o sa imi schimb telefonul, nu o mai pot schimba. Problema nu e neaparat ca vreau eu sa imi schimb telefonul de dragul modei, ci pentru ca odata ce am pus in functiune masinaria care selecteaza telefonul perfect pentru mine, e foarte greu sa o opresc si e aproape imposibil de oprit pana nu gaseste macar un canditat demn de titlul de „telefonul perfect”.

Dar ce face un telefon sa fie „perfect”? Aici cu siguranta nici n-ar trebui sa incerc sa raspund. E o zona mult prea subiectiva. Cu toate astea am sa incerc, cel putin pentru mine; poate asa imi aranjez si eu putin gandurile. Mentionez inca de la inceput ca sunt un mofturos, deciziile mele legate de telefoane rar sunt sustinute de o logica infailibila si am tendinta de a complica inutil lucrurile si a despica firul in patru cand nu trebuie.

Incepem cu aspectul: daca e ceva ce urasc (inafara de franceza si gaini) sunt telefoanele mari. Nu le urasc la modul „le-as extermina”, ci pur si simplu nu ma identific deloc cu ele. Imi place ideea unui telefon pe care sa il pot cuprinde usor cu o singura mana, un telefon ingust, nu prea inalt care sa semene oarecum cu telefoanele de odinioara: un „baton” simplu si robust care sa fie in cea mai mare parte ecran. Numai prin faptul ca imi doresc un telefon mic deja am redus destul de mult „pretendentii”.
Pot reduce si mai mult competitia zicand de performanta: imi doresc un telefon de care sa nu trebuiasca sa ma rog sa deschida aplicatiile, si pentru care sa nu trebuiasca sa stau sa ma gandesc de 2 ori daca aplicatia pe care vreau sa o descarc va functiona sau nu pe el. Vreau ca ecranul, desi „mic” sa aiba o rezolutie suficient de buna incat sa vad toate miciile detalii din unele jocuri sau scrisurile marunte care mai apar te-miri-pe-unde.
Daca e sa vorbim de camera foto, stiu un lucru clar: minim 8Mp! Asta e o pasarica de-a mea, daca telefonul actual are o camera de 8, urmatorul nu vreau sa fie mai prejos. Si oricum 8Mp mi se pare rezolutia ideala pt un aparat foto pt telefon. Pe parte de soft nu prea ma intereseaza ce sistem de operare are, atata timp cat pot primii intr-un timp relativ scurt (2-3 saptamani) ultima versiune. Nu imi place sa stau eu sa imi bag mainile prin soft sa descarc alte variante mai mult sau mai putin oficiale (nu stiu de ce, am zis ca sunt mofturos!). Si recunosc, imi place sa ma folosesc de serviciile Google mult in viata de zi cu zi. Asta si poate pentru ca intalnesc Google din ce in ce mai mult oriunde in online.

Deci recapitulam: Vreau ceva mic, performant, cu specificatii de top, ecran clar, camera buna, acces la lumea Google, si update-uri promte.

Dar sunt dispus sa fac si sacrificii:
nu imi pasa de durata bateriei (pot avea grija sa am o priza prin apropiere)
nu vreau neaparat baterie care sa se scoata (o gasesc utila, dar daca nu exista, nu imi pasa)
nu vreau slot pentru card de memorie (traiesc de aproape 2 ani bine-merci cu 16Gb pe telefon)
definesc „ecran mic” ca ceva pana in 4,7″

Si acum vine partea idioata: ce e mic si cu update-uri la timp si ieftin, n-are camera buna si nici n-are google. Ce e mic si absolut frumos, e prea scump. Ce are Google si e frumos nu e mic si tot asa. Poate imi complic prea mult existenta si vreau sa fac din rahat bici si sa mai si pocneasca dar sunt optimist ca pana la urma voi gasi ceva si pentru mine. Pentru ca in fond cred ca asta caut: un telefon care sa ma reprezinte cel mai bine pe mine si cu care sa ma simt comfortabil atat in buzunar cat si cu el la ureche sau in maini. Si prin asta vreau sa spun ca daca maine vine cineva cu un telefon care area absolut TOT ce am scris eu aici ca vreau, s-ar putea sa nu il accept din alte motive dubioase ce o sa le descopar abia atunci.

Asa ca uite intrebarea zilei: Cum ar arata sau ce ar avea telefonul ideal pentru tine?