Tot in cadrul campaniei de vALLuntariat am aflat ca pot scrie recenzii si la carti de la ei pe care le-am citit mai demult. Mai am prin camera doua carti de la ei, citite dar de care nu am pomenit. Am decis sa incep cu una din cartile mele preferate ale anului 2011:Nepovestitele trairi ale templierilor romani de Adrian Voicu. Am pomenit de aceasta carte in treacat, intr-unul din articolele scrise spre sfarsitul verii, insa ma indoiesc ca am reusit sa surprind si sa transmit mai departe catusi de putin din genialitatea acesti lucrari. Tin minte si acum cum am dat peste aceasta carte: pe picior de plecare spre Targoviste, avand o jumatate de ora la dispozitie, am intrat intr-o librarile langa Gara de Nord, a fost prima carte pe care am vazut-o si singura cu care am plecat mai departe la drum.
Titlul te duce cu gandul probabil la tot felul de secte misterioase, la ritualuri ascunse, la secrete religioase care te astepti sa-ti scutere din temelii parerea despre istoria romaniei. Si intr-un fel o face, dar nu tocmai asa cum te asteptai. Povestea se invarte in jurula trei eroi: Berilă Valahul, Pișta Massy – ungurul – si Kremvurșt von Schlitz – sasul. Banuiesc ca ati inceput deja sa va imaginati tonul pe care sunt relatate evenimentele din carte. Cei trei iau la trap europa secolului XIV, din Franta pana in Tara Romaneasca, inca neintemeiata. In calatoria lor ei fac cunostinta cu Filip cel Frumos, cu Papa Clement al V-elea, cu Dante, Romeo si Julieta, Mesterul Manole, iar in final cu Basarab I, intemeietorul Tarii Romanesti. Cu toti acestia cei 3 au stat de vorba, si-au dat cu parerea sau au indreptat anumite nedreptati, dovedind ca la baza oricarei legende sau a oricarui mister din istorie, gasim un roman si un sas (si un ungur).
Cartea este burdusita inca de la prima pagina cu nume sugestive, foarte comice. Cartea are un ritm alert care pe mine m-a tinut in priza pana la ultima pagina si va spun ca am ras cu lacrimi la fiecare a doua pagina pe care o dadeam. La celelalte doar zambeam sau radeam simplu. Comicul de nume si de limbaj e cel care da toata savoarea cartii si asta imi permite sa-ndraznesc sa-l compar pe Adrian Voicu cu un Caragiale modern. Mi-ar placea sa gasesc aceasta opera in programa obligatorie alaturi de O scrisoare pierduta.
Revenind la carte, mi-ar placea la nebunie sa va pot prezenta cateva citate, cateva nume, dar e imposibil sa va transmit acelasi sentiment ca atunci cand descoperiti denumirile in mediul lor natural. Pe cat de amuzanta si palpitanta ar fi cartea, pe atat de verosimila este povestea. In fond nu ofera decat o alta perspectiva asupra evenimentelor cel mai marcante ale secolului XIV, o perspectiva care te face sa iti doresti sa fii prins acele vremuri.